Vieți ascunse II

17~

Mi-am închis ochii timp de câteva secunde făcând un pas. Un fior puternic, dar ciudat m-a cuprins, începând să-mi treacă prin tot corpul. Mi-am zis că nu pot să dau înapoi așa că am intrat în pădure. Vântul lin s-a transformat într-o vijelie puternică. Cerul albastru s-a umplut de nori gri și mari. Sunete care mai de care au început să se audă din toate părțile. O energie ciudată stăpânea pădurea, însă ce era și mai ciudat, era faptul că nu-mi putea da seama ce este. Lucru care este extrem de anormal pentru mine.

- În ce m-am băgat...? ~ Oliver
Îmi spun cu voce tare.

Îmi era frică. Îmi era frică și nu-mi venea să cred. Îmi era teamă de ce se afla în acea pădure și de viitor. Pentru prima dată am simțit o frică cum nu am făcut-o în viața mea.
Mi-am luat inima în dinți, continuând să înaintez. Cu cât mă afundam mai mult în pădure, cu atât mai multe sentimente mă cuprindeau. Sentimente care îmi spuneau să mă întorc. În ciuda acestui fapt, nu am făcut-o. Ajuns în inima pădurii, m-am uitat prin jur vigilent, gata de orice avea să se întâmple.
O voce stranie se auzi din neant.

„Doar adevăratul regret poate rupe vraja."

M-am întors, uitându-mă în lung și-n lat după destinatarul vocii. Deși pădurea era plină, și nu de suflete vii, vocea nu aparținea nimănui.

Dacă plec acum, ar însemna să eșuez încă odată, să mă dau bătut și să mă întorc acasă cu coada între picioare.

Am tras adânc aer în piept, înfruntând adevărul. Mi-am lăsat garda jos și am fost demascat. Destinul mi-a decis răzbunarea. Fie se întâmplă acum tot ce este mai rău, fie mă pregătește pentru ceea ce are să se întâmple mai sumbru.

Mergând și uitându-mă vigilent în toate părțile, am simțit cum am ajuns în inima pădurii. Nu mi-a luat mult să observ ceva care sclipea pe jos. M-am aplecat, luând obiectul de pe jos. Era un ceas de buzunar de culoarea argintului. Pe față avea gradat două siluete, fără față și îmbrăcate în costume, care se luptau.
Am întors ceasul lent, admirând-ul. Nu am putut să nu observ că pe spatele ceasului era scrisă o dată. O dată și nu una oarecare. Data în care Anto m-a demascat în fața întregii organizații.

- Ce nai... ~ Oliver

Nu am reușit să realizez prea bine ce se întâmplă, căci vocea misterioasă a răsunat de nicăieri din nou.

„Setează-l."

M-am uitat din nou la data de pe ceas. L-am deschis ușor, ezitând puțin. Am învârtit rotița ceasului, setând ora. Aceeași oră, același minut și aceeași secundă la care m-am trezit în dimineața cu pricina. Nu știu ce m-a îndemnat să setez fix ora aceea, dar am făcut-o.
Ceasul era acum setat la data și ora zilei demascării mele.
Dintr-o dată, o amețeală puternică m-a cuprins. Am scăpat ceasul din mână, acesta căzând înapoi pe pământ, rostogolindu-se în iarbă. Am încercat să mă întorc, pentru a ieși din pădure. Nu mult a durat, însă, până când amețeala m-a cuprins complet. Am văzut negru în fața ochilor căzând lat pe iarbă.
.
.
🤺Hector pov:🤺
.
.
Stăteam în bucătărie, încălzind niște mâncare rămasă de seara trecută. Oliver era plecat deja de câteva ore. Îmi făceam griji pentru el deși știam foarte bine de puterea lui.
M-am așezat la masă, pregătindu-mă să mănânc ceea ce tocmai încălzisem.
Mi-am ridicat privirea din farfurie la auzul ușii. Nu mare mi-a fost mirarea să-l văd pe Zack intrând în bucătărie. În același timp, totuși, sentimente de frică și nesiguranță m-au cuprins instant. Mi-am mărit ochii, iar din instinct am sărit ca ars de pe scaun.
Am apucat primul cuțit pe care l-am văzut îndreptând-ul către Zack.

- ÎNAPOI! ~ Hector

Am țipat țintind cuțitul către Zack. El și-a ridicat mâinile, cu palmele la înălțimea umerilor, înaintând ușor.

- Nu intenționez nimic rău. Nu de data asta.. ~ Zack

- Și te aștepți să cred asta? ~ Hector

- Sincer să fiu, dacă eram în locul tău nici eu nu m-aș fi crezut, dar nu asta e ideea. Vreau să...să-mi cer scuze... ~ Zack
Spuse el lăsându-și capul în jos.

Pentru câteva secunde nu mi-a venit să cred ce am auzit.

- Știi bine că nu te cred. ~ Hector

- Știu, dar asta nu schimbă faptul că mă simt mizerabil acum că realizez câte am făcut tuturor, în special ție, lui Oliver și lui Celinne. ~ Zack

- Dă-mi un singur motiv bun pentru care te-aș crede. ~ Hector

- Nu am unul. Exact de aceea sunt aici acum. Vreau să-mi cer scuze. ~ Zack

Cumva, simțeam că ceva din interiorul lui nu mințea. Simțeam sinceritatea cu care vorbea. Am lăsat cuțitul pe masă, stând totuși la distanță de Zack.

- Ascult. ~ Hector

Zack a zâmbit ușurat, lăsându-și mâinile jos. A luat un loc pe canapea inspirând adânc, mai apoi expirând.

- Îmi pare rău. Pentru tot. Îmi pare rău pentru tot ce v-am făcut în perioada în care Oliver nu a fost prin preajmă. Îmi pare rău pentru toată suferința pe care am cauzat-o. Pentru toate bătăile și violurile... Pentru toată violența după beție. ~ Zack

Zack făcu o pauză, continuând să se uite în pământ. A suspinat ușor continuând să vorbească. Vorbea încet, cu vocea-i tremurândă și puțin bâlbâit, ca și când ar plânge.

- Îmi pare rău pentru că te-am folosit în trecut doar că să ajung la Oliver. Îmi pare rău pentru că am fost prea prost și egoist să realizez. Poate nu-s întreg la minte. Poate sunt doar nebun. Cu toate astea îmi pare nespus de rău pentru tot... ~ Zack

Zack și-a dus mâna la gură, astupând-o. A început să strângă ușor. Am observat cum lacrimile au început să i se scurgă pe față.

- Zack... ~ Hector

Am șoptit, gândind cu voce tare. Simțeam cum ceva mă înțeapă în piept. M-am uitat la Zack, care stătea pe canapea strângându-și fața pentru a nu lăsa suspinele auzite.
Fără să realizez ce fac...

.
.
Va urma...
.
.