Soarele a răsărit și astăzi (Sensses)

Prolog

          Cu patru ani în urma

          Soarele rasarise de numai câteva clipe. Era momentul meu preferat din zi. Atunci cand lumina e difuza, când razele sunt blânde si caldura îmi gâdilă pielea. Am zâmbit.
          Stăteam pe jos, pe iarba, în ciuda rochiei albe și a mamei care mă amenința constant ca n-o să îmi mai rămână nici o haina nepatata. Mi-am intins picioarele goale în fata. Iarba îmi gâdila tălpile și un paianjen mic se urca pe piciorul meu. Chiar aici, la marginea resortului, pe buza stâncii abrupte ce cobora în ocean, aici era locul meu preferat din toată lumea. Nu-mi imaginam ca exista ceva mai frumos, mai viu și mai liniștitor decât soarele, oceanul și mirosul valurilor care se spărgeau de stânci.
          Dar ce știam eu la numai optsprezece ani? Eram doar un copil. Absolvisem liceul de câteva săptămâni, ma bucuram din plin de vacanta de vara dinainte de a pleca la facultate si munceam pentru a-mi cumpara o mașina. Aveam visuri si vise si toate sperantele ca, intr-o buna zi, o sa le văd in fata ochilor.
          Când soarele era deja destul de sus pe cer și ziua îsi intrase în drepturi cu totul, m-am ridicat și mi-am scuturat palmele. Zabovisem destul și aveam multa treaba. Îi promisesem mamei ca o înlocuiesc pe Aliana și era treaba dificila să te transformi din servitoare în printesa.
          M-am răsucit spre cărarea ce ma ducea inapoi, dar n-am apucat să pasesc cu adevărat. M-am oprit brusc, cu respirația întretăiată. Erau mulți metri între mine și păduricea prin care șerpuia poteca bătătorită. Chiar la marginea ei, acolo unde se terminau copacii, un băiat stătea sprijinit de trunchiul gros al unui copac.
          M-am holbat în tăcere câteva clipe. Nu-i puteam distinge trasaturile de la distanta aceea, dar eram sigura ca nu era cineva cunoscut. Nu-l mai văzusem nici in resort, nici în oraș. L-am privit în timp ce a ridicat o tigara spre gura si a aprins-o cu bricheta. Am văzut cum vântul a imprastiat fumul gros pe care l-a suflat o clipa mai tarziu.
          Trebuie să recunosc, mi-era destul de frica să mă apropi de el, dar nu era decât un singur drum înapoi și n-aveam cum să ajung decât trecând pe langa străinul misterios.
          Fii serioasa, m-am gândit. E zi. Nimic rau nu se întâmpla ziua!
          În ciuda încurajărilor mele, primul pas pe care l-am făcut mi-a provocat fiori reci pe spate. Următorii mi-au făcut inima să bata mai repede. Pe măsura ce mă apropiam reușeam să disting din ce în ce mai multe la infatisarea lui și cu cât vedeam mai mult, cu atât eram mai intrigata.
          Totul era frapant la el, începând cu parul atât de negru încat parea ca absoarbe lumina soarelui și terminând cu inaltimea lui neobișnuita. Poate ca nici eu nu eram înaltă, dar tipul ăla chiar era uriaș. Tricoul negru pe care îl purta nu îi ascundea deloc statura impozanta, umerii lati si bratele musculoase.
          Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât aveam din ce în ce mai multe dubii. Poate ca totuși ar fi trebuit să aștept pana pleca.
          Da, de parca i-ar fi fost greu să se ascundă în pădure!
          Era patetic! Nimic rau nu avea să mi se intample, o parte din mine stia asta.
          In ciuda gândului, abia daca mai puteam să respir. Sunetul valurilor era acoperit de pulsul pe care îl auzeam în urechi. Suna ciudat de mult cu ticaitul unei bombe.
          Mi-am ferit privirea atunci când m-am apropiat suficient de mult încat să îi pot distinge trasaturile. În ciuda dimensiunilor impresionante, nu parea cu mult mai în varsta decât mine, poate cu doi sau trei ani, dar era ceva în atitudinea lui mă făcea să vreau să mă feresc din calea sa.
          De-asta n-am înteles niciodată de ce m-am oprit atunci când am ajuns pe cărare în dreptul lui. Ce-a fost în capul meu de m-am oprit chiar acolo, desculță, cu parul purtat de vant în toate părțile, in ciuda faptului ca știam ca e o idee proasta? De ce am stat în fata lui și m-am holbat ca o idioata, chiar dacă n-a făcut nici un gest care să-mi dea de înteles ca mă observase macar?
          Cu alte cuvinte, de ce încercam să mă pun singura intr-o postura posibil periculoasa?
          -Buna, m-am auzit spunând, ignorând golul uriaș din stomac și nodul din gat. Ești de pe-aici?
          Băiatul nu s-a deranjat să îmi răspundă, insa s-a uitat fix în ochii mei. Probabil arătam la fel de naucita precum mă simteam. În clipa în care ne-am privit în ochi, am încremenit și parca toată planeta a început să de rotească invers.
          Tot atunci am simțit cum mi se încinge fata și gâtul.
          Băiatul a ridicat din nou tigara la buze, a tras un fum și a suflat în aer. Apoi a intins-o spre mine.
          -Nu, nu cred...
          M-am oprit. De ce nu?
          Am ieșit de pe cărare și am strabatut cei doi metrii care ne desparteau. I-am luat tigara dintre degete având grijă să nu îl ating. Îmi tremurau mâinile când am ridicat-o spre buzele mele. Nu făcusem niciodată așa ceva. I-am imitat gestul, apucând tigara intre buze, am tras. M-am înecat și am început sa tușesc.
          -De ce fac oamenii chestia asta? Am întrebat, mai mult retoric, după ce i-am înapoiat drăcia.
          Nu s-a deranjat să-mi răspundă nici la acea întrebare. De-acum nici nu se mai uita la mine, ci spre oceanul din ce un ce mai agitat. Se anunțase o furtuna care urma să lovească a doua zi după-amiaza.
          Nu mă puteam abține să nu privesc cu coada ochiului la băiatul misterios care trăgea pe îndelete ultimele fumuri din tigara. Era fascinant de urmarit, cu pielea alba și parul negru, cu ochii în aceiași nuanta de verde-maroniu precum pădurea din spate, cu buzele pline și puțin bosumflate.
          Avea un aer de artist. De neînțeles. De parca sufletul i se zbătea în interior, fara să-i tresară un mușchi pe fata. Mi-l puteam imagina cântând la chitara sau pictând acoperit de pete negre si gri de acuarele.
          -Vrei să ne întoarcem împreuna în resort? Am încercat din nou și mi-am promis ca era ultima oară când încercam să intru în vorba cu el.
          A aruncat chiștocul pe jos și l-a stins cu talpa adidașilor. Și-a strecurat mâinile în buzunarele din fata ale pantalonilor. Am observat cum muschii i s-au flexat pe sub piele, capatand forme regulate. Mi-am ferit privirea și am făcut un pas în lateral, decisa să plec.
          -Oamenii fumează din același motiv pentru care adopta orice alt viciu.
          M-am oprit atât de brusc, încat nici nu mi-am dat seama. Am întors capul în direcția lui, nefiind sigura daca vorbise cu adevărat sau era doar imaginația mea. Am decis să-mi incerc norocul.
          -Și de ce adopta oamenii vicii?
          -Pentru ca e mai simplu să ai impresia ca traiesti în fiecare zi în care mori, decât să ai impresia ca mori în fiecare zi în care traiesti.
          Și-a întors privirea spre mine. Plamanii mi s-au golit de aer, dar in ciuda opiniei generale, inima nu mi-a bătut mai repede. Nu. Inima mi s-a liniștit, ca o pasare care a scăpat din colivie după lupte acerbe. A fost cea mai ciudata senzație de apartenența pe care am simțit-o vreodată.
          M-am gândit la un singur lucru. M-am gândit ca ochii lui erau mai frumoși decât răsăritul.
          Ce gând pueril! Ce fata proasta și naiva!