Soarele a răsărit și astăzi (Sensses)

7. Planuri de viitor

          Victoria
          Cu patru ani în urma

          Tot privind stelele, am adormit. Nu eram sigura cât de mult dormisem, dar m-am trezit speriata, neștiind unde sunt. Mi-a luat ceva să îmi amintesc cum ajunsesem acolo si cu cine.
          -Încă nu a rasarit soarele, s-a auzit o voce profunda care m-a făcut să tresar.
          Mi-am întors privirea în direcția din care vorbise și l-am văzut. Stătea intr-un colt, sprijinit de perete, cu picioarele întinse în fata.
          -Cât e ceasul? Am întrebat ridicându-mă ametita în genunchi.
          -De ce contează cât e ceasul atâta timp cât încă nu a rasarit soarele? Ceru el să stie.
          -De ce ai impresia ca rasaritul e atât de important? Am pufnit. Eu zic ca e supraapreciat!
          Habar n-aveam de ce am spus asta. Îmi plăcea momentul acela, când noaptea ceda locul zilei, când cerul îsi schimba culoarea. În zilele de vara mă trezeam la cinci dimineața tocmai ca să pot admira rasaritul.
          -Pentru ca este important!
          M-am ridicat în picioare. Îl priveam de sus, puțin aroganta, cu mâinile în solduri.
          -De ce?
          -Pentru ca!
          -Asta nu e un răspuns, am pufnit frustrata.
          -Chiar dacă e sau nu, asta-i tot ce primești de la mine, a spus sărind în picioare, agil ca o pantera. Accepți sau pleci!
          Fara să-mi arunce macar o privire, a trecut relaxat pe langa mine. M-am holbat neincrezatoare la el. A deschis ușa și a ieșit pe hol, lăsându-mă singura în camera instelată.
          M-am luptat cu mine să nu îl urmez. Mi-am spus ca nu contează, ca e doar un străin și ca probabil n-am să-l mai văd niciodată. Mi-am spus ca oricum a fost o idee proasta să mă țin după el, adică cine naiba face așa ceva?
          Nici un argument n-a rămas în picioare în momentul în care am luat-o la goana după el.
Amandoi ne-am prefăcut ca eu nu gafaiam atunci când l-am prins din urma.
-Unde mergem? L-am întrebat pe când m-a condus prin resortul tăcut, spre pădure.
-Să asteptam.
-Rasaritul?
Nu mi-a răspuns. Începeam să devin din ce în ce mai frustrata din cauza atitudinii lui. De ce se purta așa cu mine? Putea să-mi spună pur și simplu să plec dacă nu mă voia acolo, nu?
-Pot să te las singur, dacă vrei, i-am propus continuând însă să merg după el.
-Dacă voiam să fiu singur, aș fi fost singur, a pufnit el.
Nu parea arogant, doar brutal de sincer.
-Deci, vrei să raman?
Din nou, n-am primit nici un răspuns.
L-am urmat prin pădure pana la coasta. Singura sursa de lumina era luna. M-a trecut un fior rece pe spate.
-O să stam aici pana răsare soarele?
Dacă nu m-aș fi uitat la el în clipa aia, n-aș fi observat ca a incuviintat pe mutește. Oare mai făcuse asta înainte? Oare încuviințase sau negase lucruri, iar mie îmi scapase pentru ca nu mă uitam la el în clipa aia?
S-a sprijinit de copacul din acea dimineața și și-a aprins o tigara. Am rămas nesigura langa el, legănându-mă de pe un picior pe altul. Mi-a intins tigara lui, iar eu am luat-o și am ridicat-o la buze. M-am înecat din nou.
-De ce fumezi? Am întrebat inapoindu-i porcăria. E îngrozitor!
Și-a luat înapoi tigara, a tras cu nesaț și a suflat fumul în spațiul dintre noi. Când fumul s-a risipit, am observat ca se uita la mine. Mă privea fix, puțin încruntat, foarte concentrat. Arata ca un om care incearca să rezolve un puzzle sau o probleme complicata de matematică. Mi-am simțit obrajii arzând.
-E posibil să incerc să te sărut, mi-a spus ca din senin, aruncându-mi bomba direct în fata.
-Poftim? Am reușit să intreb cu vocea gatuita de emoții.
-La rasarit, a continuat el cu o voce liniștită, de parca nu eram in pragul unei crize chiar acolo, langa el. Cand cerul e in flacari, exact atunci când soarele se ridica din ocean. Atunci e posibil să incerc să te sărut.
Și-a mutat privirea imediat după aceea, contemplând oceanul scăldat în beznă noptii. Am rămas acolo, în liniște, mai nerabdatoare ca oricând să văd cerul în flacari și soarele ridicându-se din ocean.