Soarele a răsărit și astăzi (Sensses)

2. O să asteptam

Victoria
Prezent

-Trezește-te, trezește-te!
Ce? Nu! Aveam un vis minunat cu Tayler Hoechlin. Mi-am tras cearșaful peste cap, sperând ca vocea enervanta să dispară.
-Victoria, trezește-te naibii!
Cearșaful a fost smuls cu brutalitate de pe mine. La fel și visul. Am suspinat și mi-am pus perna pe fata. Încă mai aveam sperante: mici și deșarte, dar încă existau.
-Fii serioasa! S-a răstit Chuck. Nu vrei să dormi chiar în clipa asta, Vic, crede-ma!
M-am forțat să deschid un ochi. L-am închis imediat și am gemut.
-Lasă-mă! Nu ești mama mea!
-Nu, maica-ta e jos, la interogatoriu, m-a anuntat el, aruncând vestea ca o găleată de apa rece în capul meu.
Mi-a luat câteva clipe bune să înteleg exact ce îmi spune.
-Poftim?!
M-am ridicat în capul oaselor atât de brusc încat m-a luat amețeala. Am clipit de câteva ori, dar era cu neputința să-l văd clar pe Chuck chiar și la distanta aceea mica. Vederea mea deficitara avea să-mi vina de hac intr-o buna zi.
-Familia Warner a aterizat în cuib, mi-a explicat Chuck luandu-mi ochelarii de vedere de pe noptiera si asezandu-mi pe nas. Pe Luke l-au luat din pat la prima ora. Mama ta a urmat imediat după ce au terminat cu el.
-Si de ce naiba nu m-ai trezit mai devreme? Mi-am auzit vocea răgușită de somn lovind cu putere peretii camerei mele.
Am sărit din pat și am alergat spre ușa deschisă. N-am mai așteptat răspunsul lui Chuck înainte de a o lua la sanatoasa spre scările ce duceau la primul etaj.
-Victoria! A țipat Chuck după mine. Asteapta!
Ba pe naiba! Nu am încetinit pasul, am sprintat pe holul lăturalnic ce ducea în antecamera recepției. Nu era nici prânzul, nu dormisem mai mult de trei ore, dar nu mai avea importanta în clipa aia. Trebuia să ajung la mama. Trebuia să mă asigur ca e în regula.
Am dat cu ochii de Luke imediat ce am ieșit în receptie. M-a privit în aceeași clipa încruntat. Scrâșnind din dinti, am pornit cu pasi apăsați în direcția lui.
-Unde e?
-N-o să faci nimic, m-a atentionat asezandu-se cât era de mare în fata usii biroului administrativ.
Ce idiot! Putea să fie mai ostentativ de-atât?
-Ai lasat-o singura acolo, laș nenorocit?
M-am oprit când am ajuns în fata lui. Eram pregatita să-i dau un pumn direct în moaca enervanta dacă așa îl puteam da deoparte din calea mea.
-Dispari din fata mea! Dacă tu o lasi singura, nu înseamnă ca și eu...
-Nu poți să intri acolo, mi-a spus încet și apăsat. N-or să te lase.
-Da-te! Am marait printre dinti.
-Nu poți intra acolo! A spus din nou, mai insistent.
Mi-a susținut privirea fara să clipească. Nenorocitul naibii! Nu făcuse deja destule? Și nu mă refer numai la faptul ca era posibil să fie implicat în ceva ilegal. În ultimii zece ani, de când intrase în viața mamei și implicit în a mea, ticalosul adunase foarte multe bile negre.
-Abia aștept să văd cine o să mă oprească, am spus ridicând bărbia. Dispari din fata mea și lasă-mă pe mine să mă comport ca bărbatul ce tu n-ai să fi niciodată!
Luke m-a privit de parca eram o proasta și el știa mai bine, dar cum așa se uita la mine de obicei, nu m-am gândit de doua ori la asta. S-a tras în lateral și a făcut un gest galant cu mana spre ușa.
L-am plesnit peste degete și am apăsat pe clanța. Ușa era incuiata. Nici gând. N-o să las o blestemata de ușa să mă tina departe de mama. O cunosteam mult prea bine. Știam câte era dispusa să puna la bătaie pentru bunăstarea lui Luke și refuzam pur și simplu să o las să fie mielul de sacrificiu din povestea aia doar pentru ca nenorocitul să scape nepedepsit.
-Mama? Mama! Am strigat lovind ușa cu palma. Deschide ușa!
Am auzit câteva mormaieli de pe partea cealaltă. După câteva clipe cheia s-a răsucit în broasca și ușa a zburat din fata mea. Nu știu de ce mă asteptam ca mama să apară în fata mea. Nu știu de ce mi-am imaginat ca ea o să deschidă ușa.
Pentru ca n-as fi putut sa ma înșel mai mult de-atat nici dacă aș fi încercat.
În fata mea nu era mama, ci un bărbat. Ochii mei erau la nivelul nodului cravatei sale, contrastând puternic cu camasa alba pe care o purta, lipita de corpul împlinit. Din motive necunoscute în acel moment, mi s-a zburlit parul pe ceafa, dar m-am forțat să-mi ridic privirea.
Aș fi recunoscut oriunde buzele acelea, pentru ca m-am holbat la ele zile în sir. Aș fi recunoscut maxilarul puternic, nasul drept, pielea bronzata. Cunosteam și parul atât de întunecat încat parea ca absoarbe lumina, cu toate ca în urma cu patru ani nu era aranjat cu grija ca acum, ci ciufulit și ravasit. Iar ochii aceia... nu uitasem nici o secunda culoarea lor care îmi amintea de o pădure sălbatică, un amalgam de verde si maroniu. Nu aveam să uit niciodată privirea care-mi făcuse inima să bata mai tare. Poate ca trasaturile îi erau mai brute, mai masculine și înăsprite decat in trecut, dar le cunosteam al naibii de bine pe toate.
Am început să tremur din toate încheieturile și aerul mi s-a blocat in plămâni.
-Cine naiba ești? Marai el uitându-se la mine cu o privire glaciara.
Am deschis gura și am închis-o fara să scot un sunet. Cine sunt? Nu mă recunoștea? Imposibil!
-Îmi cer scuze, domnule Warner, se auzi vocea mamei din spatele lui, cu toate ca nu o vedeam. Fiica mea nu a vrut să deranjeze. Sunt sigura ca nu voia decât să se asigure ca sunt în regula.
Privirea bărbatului nu m-a părăsit nici macar o clipa.
Domnul Warner. El era...? Cine naiba era, pana la urma?
-Așa sper și eu, a mai spus dur și apăsat.
Vocea lui era mult mai aspra decât fusese în urma cu patru ani, dar nu aveam nici un dubiu. El era.
-M-mama...
M-am oprit brusc și am tras aer în piept. O mișcare incredibil de proasta din partea mea, pentru ca parfumul lui mi-a invadat plămânii ca o molima ucigătoare. Simteam nevoia să mă sprijin de ceva. Tălpile goale îmi amortisera pe marmura rece.
-Mama mea este acolo, am spus incercand să arunc o privire pe langa el. Pot să vorbesc cu ea?
-Nu. Poți să pleci!
Mi-a închis ușa în nas înainte de a apuca să deschid gura ca să protestez.
Incapabila să fac altceva, am rămas acolo, privind ușa fara să o văd de fapt. Trecuseră patru ani și nu fuseseră decât doua zile, dar să nu-și amintească de mine?
Eu nu reușisem să fac asta nici macar pentru scurt timp, ca sa-mi liniștesc sufletul. Nu reușisem să-mi șterg zilele acelea din minte oricât am încercat și, dacă trecea o zi în care nu mă gândeam la el, atunci noaptea mi-l aducea în vise, ca pe o boala de care nu poți scăpa orice ai face.
-Felicitări, a pufnit Luke ironic de langa mine. Ai fost de mare ajutor! N-ai făcut decât să îl enervezi mai tare. Roagă-te să nu-și verse nervii pe Addison!
I-am ignorat lamentările patetice , m-am răsucit pe calcaie și am plecat înapoi spre camera mea bazându-mă mai mult pe memoria musculara, sperând ca picioarele or să mă poarte acolo unde trebuie să ajung fara să mă gândesc prea mult la asta. Cred ca la un momendat am trecut pe langa Chuck, dar nu-mi amintesc dacă și ce mi-a spus.
Îmi amintesc însă senzația apăsătoare de gol în piept. Îmi amintesc inima care-mi bătea atât de tare și zgomotos încat nu mai auzeam nimic în jur. Îmi amintesc cum mintea îmi juca feste, caci m-am întrebat dacă ce trăisem cu ani in urma fusese real sau doar o luam razna, in ciuda faptului ca nimic nu se simțise vreodată mai palpabil decat zilele acelea. Și îmi amintesc ca am ajuns în camera mea și m-am asezat pe pat, cu genunchii stransi la piept, chiar dacă nu mai știu cât timp am stat acolo, fara să mă pot mișca.
Fuseseră doar doua zile, cu patru ani în urma, intr-o vara ca oricare alta. Fuseseră câteva ore furate la adăpostul întunericului si la răsăritul soarelui. Eram doar un copil. În numai doua zile, el a făcut din mine aproape tot ce sunt astăzi. El mi-a spus tot ce îmi ghidase pașii în ultimii ani. El m-a creat din nimic, ca un sculptor care transforma piatra în arta, care face viața din nimic.
Si toate astea... toate astea doar ca să uite de mine.