Oameni.
Atât.
Doar un cuvânt ce
Răscolește suflete
Pierdute, regăsite.
Oamenii,
Cei care deschid drumuri și care distrug destine.
Fugim de durere
Până ce ajungem iar cu lacrimi în ochi
Și junghi în suflet.
„Cum te numești?”
Ah... o amintire atât de banală,
Dar atât de puternică.
Ieri, nu-i așa?
O durere colectivă
Care ne apropie și ne desparte
În fiecare zi.
Mi-ai spune durerea ta,
Și eu poate pe a mea.
Dar ești om,
Nu te vreau aproape de gândurile mele.
Iar tu,
Deși tânjești să-ți fie atinsă inima
Cu o mângâiere,
Nu mă vei lăsa să o fac.
Sunt om până la urmă.
Suntem comorile ascunse
În cutii transparente.
Iar cei ce caută sunt orbi,
Cu cheile în mână sparg geamul,
Crezând că ating încuietoarea
Cu degetele lor păcătoase.
Sunt scut în fața lor,
A celor care-și rănesc mâinile
Încercând să-mi prindă greșelile.
Tot ei suferă cu degete sângerii.
E vina mea că nu m-am deschis,
Ei nu sunt vinovați de nimic.
Deși sufletul meu șchioapătă printre cioburi,
Căutându-mi inima pe podea,
La final suntem doar
Oameni.
CITEȘTI
O altfel de eu
Poetry"Caută-mă acolo unde nimeni nu mă găsește Ascultă-mă chiar și atunci când nu vorbesc Fă-mă să văd când am ochii închiși Fă-mă să simt, dar fără să mă atingi" •Poza de copertă nu îmi aparține, este de pe Pinterest
