Gâtul îmi ardea,
În timp ce
Sticla la picioare se spărgea
În bucăți mici.
Știi că nu se mai pot aduna,
Te vei răni
La fel cum mi-ai rănit inima.
Și poate ar trebui să te las
Să simți durerea.
Dar nu o vei simți,
Ești imun.
Ți-ai vărsat toată durerea în mine,
Am absorbit tot ca universul
Și le-am ținut ascunse chiar și de tine,
Iar afară plouă,
Un fulger luminează
Sticlele sparte la picioarele mele.
Fulgerul mă orbește,
Calc pe ele
Cu toată încrederea
Că nu o să mai doară,
Dar toate rănile se redeschid
Chiar și cele ce nu sunt.
Mă arde pielea până la os.
Ies în ploaie, ating picăturile,
Sper să mă descos,
Să-mi spele cicatricile uscate
De timp, de durere,
De ochii tăi nepăsători.
Te văd, mă privești adânc,
Și, totuși, superficial.
Îți e frică să mă atingi,
Căci ard în ploaie.
O minciună nespusă.
Cândva ardeai și tu cu mine,
Mai aprins, mai cald,
Focul tău mi-a adus
Condamnarea eternă
Ce stă în picătura de pe obrazul meu.
Să ard la nesfârșit
Fără să mă sting,
Deși eu m-am stins pe interior
Cu focul făcându-mă scrum
Sub picăturile reci de ploaie.
Te văd, vrei să spui o ultimă minciună.
Nu-mi mulțumi,
Cuvintele dor.
CITEȘTI
O altfel de eu
Poesia"Caută-mă acolo unde nimeni nu mă găsește Ascultă-mă chiar și atunci când nu vorbesc Fă-mă să văd când am ochii închiși Fă-mă să simt, dar fără să mă atingi" •Poza de copertă nu îmi aparține, este de pe Pinterest
