VULTURII MĂRILOR. Cronicile Taberei Kazdin volumul 3

Capitolul 25

Ildris

- Pune creveții separat.

- De ce să mai murdărim și alte tigăi? Nu le putem pune pe toate împreună, ca până acum?

- Nu!

- Are gust mai bun!

- Am spus nu, Kingston!

- Bine, Alteță! Las' că speli tu tigăile!

- Le spăl eu, da. Apucă-te de treabă!

Mai rămân câteva clipe sprijinit de tocul ușii minuscule, urmărind-o pe Ivy cum pregătește masa de prânz.

Azi are un șorț albastru și părul prins sus, într-un soi de coc pe jumătate desprins din agrafe.

Bat discret în tocul ușii, ca să-mi anunț prezența.

- 'Neața. Deranjez?

Ivy se întoarce imediat, și ochii ei albaștri scânteiază misterios, căpătând o nuanță violet. Zei mari, ființa asta e tot mai frumoasă pe zi ce trece.

- Se poate, domnule Instructor?! răspunde Kingston cu veselia ei gălăgioasă. Niciodată! Ați luat micul dejun? Nu, nu, stați jos! Darlington, servește-l pe domnul Instructor. Să nu-mi spui că s-a terminat omleta!

- N-nu, nu... mai este, se bâlbâie Ivy, cu obrajii încinși. Chiar deasupra bufetului. Ăă... vreți cafea, domnule Instructor?

Nu mă pot abține. Pielea ei trandafirie îmi dă numai idei proaste.

- Orice ai de oferit, Darlington!

E interesant că obrajii unei fete pot trece prin atâtea nuanțe rozalii în câteva secunde.

- Mai este pe plită! intervine Kingston, trântind o farfurie cu omletă și roșii în fața mea. A, și pâine! Poftiți. Curăț eu creveții, Darlington!

Ivy îmi aruncă o privire mustrătoare pe sub genele ei dese, în timp ce așează cu grijă cafeaua în fața mea.

Îi iau ceașca din mână agățându-i ușor degetele, și ea tresare ușor, luată prin surprindere.

Ah, nu se mai termină o dată călătoria asta nenorocită, să ajungem în Kadara și să-i cer mâna oficial!

- Mulțumesc.

- E puțin sărată, mă previne Ivy așezându-se pe scaunul celălalt. Jason a redus din nou rațiile și...

- Am pus puțină apă de mare, completează Kingston sec. De fapt, ne-am pus problema să nu mai facem cafea deloc, pentru că deshidratează. Dar băieții spun că nu rezistă în turele de noapte fără cafea, și nu vrem să adoarmă careva tocmai la cârmă. Nu în Canionul Oaselor, mai ales!

Sorb din cafeaua cu gust ciudat și mă uit mai atent la fața lui Ivy. Parcă e ceva mai palidă decât ultima dată când am avut timp s-o privesc pe îndelete.

Ea îmi zâmbește înapoi, un zâmbet epuizat și anemic.

O înțeleg. Până și eu mă simt slăbit, chiar dacă nu e prima dată când beau doar o cană de apă pe zi.

Orion înaintează ca un melc prin Canionul Oaselor. Tot echipajul e cu ochii pe stâncile ascuțite care ies amenințător din apă și par să nu se mai termine.

Ne amăgim cu gândul că la ieșirea din Canion vom zări munții Kadarei, dar numai zeii știu câte zile mai trebuie să înaintăm prin pasajul îngust ocolind stâncile. Să sperăm că nu vom muri de sete până atunci.