VULTURII MĂRILOR. Cronicile Taberei Kazdin volumul 3

Capitolul 26

- Nuuuu! Nu, nu, nu!

Țipătul mamei trece prin pereții castelului, făcându-mă să sar repede din pat.

Alerg pe coridorul rece cu tălpile goale.

Intrarea în apartamentul regal e înțesată de medici în robe albe și de cameriste care aduc grăbite găleți cu apă caldă.

Îmi fac loc printre necunoscuți, chemată de țipetele nefirești dinăuntru. Tata ține în mâini o făptură diformă, învelită în fașe pline de sânge. Mă apropii cu groază, împotriva voinței care îmi strigă să fug.

Cineva îmi pune în brațe ghemotocul însângerat, și abia acum observ că... are ochii scoși din orbite.

Mă trezesc buimacă și transpirată, încercând să-mi dau seama dacă doar am visat că țipam sau chiar am făcut-o cu voce tare.

O, zei mari, zei mari, zei mari.

Îmi privesc mâinile, așteptând să văd sânge picurând pe pătura albă.

Am visat. A fost doar un vis.
Un vis un vis un vis.

Îmi repet asta în timp ce cobor din pat amețită.

Cabina începe să se învârtă brusc, și mă prind de marginea patului câteva clipe, așteptând până când podeaua e din nou sigură sub picioarele mele.

Nu-mi dau seama dacă e propria mea slăbiciune sau corabia care se înclină nefiresc de mult, dar parcurg cei cinci pași până la ușă izbindu-mă cu șoldul de fiecare mobilă din cameră.

Am buzele atât de uscate încât cred că mi-ar curge sânge din piele dacă aș încerca să vorbesc.

Un vis. Un vis, îmi repet tremurând. Doar un vis.

Poate nu trebuia să mă gândesc la mama și la sarcina ei înaintată înainte să adorm, dar acum e prea târziu.

Ies din cabină cu pas nesigur.

Singura pe care o văd e Kingston, trântită undeva sub punte cu ochii închiși.

Nu e nimeni la cârmă, sau poate trebuia să fie ea.

Apoi zăresc silueta de sus, proiectată pe cerul gri al nopții, și ghiara din piept începe în sfârșit să slăbească.

- Ildris! murmur răgușită.

Nu mă aude, însă Kingston deschide ochii și se ridică în fund somnoroasă.

- Ce?

- Nimic! îi șoptesc trecând grăbită pe lângă ea. Dormi!

Încep să urc scările, însă mă oprește cu voce sfârșită.

- Darlington...

- Nu acum, Kings!

- Dar... Ivonne!

- Am spus nu acum!

Vocea mea ridicată ajunge până la bărbatul de pe puntea superioară. Se întoarce brusc, și sprâncenele i se îmbină într-o încruntare îngrijorată.

- Ivy? murmură în lumina obscură.

Ajung sus imediat, și el mă înconjoară cu brațele, oprindu-mi tremurul convulsiv.

- Ivy, ce se întâmplă? șoptește în părul meu. Te-am auzit țipând...

Îmi lipesc fața de gâtul lui, inspirându-i pielea cu nesaț.