Delgado

Capitolul 24. Paranoia

Mai aveam doar câțiva metri până la poartă, când din spatele meu, două voci groase, bărbătești, s-au apropiat hohotind ca în zilele de sărbătoare. După felul în care stâlceau cuvintele, băuseră mai mult decât ar fi trebuit, însă chiar și așa m-ar fi recunoscut fără probleme.

Silențios, m-am ascuns în spatele garajului și am urmărit nemișcat, cum una din matahale, abia capabilă să se țină pe picioare, s-a desfăcut la pantaloni și a început să urineze fără țintă, pe trandafirii lui Tanghay. În joaca lui, l-a udat pe pantaloni și pe colegul, care după ce și-a dat seama ce pățise, l-a apostrofat și a pornit supărat în direcția mea.

Nu mai aveam unde să mă ascund. În spate era un gard înalt de sârmă, în stânga doar perete, în dreapta gazon și în față - cei doi. Cum armă nu aveam, am luat poziția de atac, și imediat ce matahala cea supărată mi-a intrat în câmpul vizual, l-am pocnit direct în maxilar cu cea mai mare piatră care mi-a încăput în mână. Năuc, bărbatul n-a mai opus rezistență nici când l-am apucat cu cotul de gât - atacul meu favorit, și nici când cu cealaltă mână i-am astupat gura fracturată. Manșeta cămășii mi s-a impregnat imediat de sângele care îi țâșnea din nas, așa că, pentru câteva secunde am crezut că victoria îmi e garantată.

Simțindu-și sfârșitul aproape, matahala s-a dat în spate, izbindu-mă de peretele de tablă. Am avut noroc că zgomotul nu a fost suficient de puternic pentru a alarma pe cineva și ghinion, pentru că în urma impactului am călcat pe o grămăjoară de tulpini uscate de trandafiri. Durerea mi-a pornit din tălpi, direct prim stern și mi s-a oprit în gât, împiedicându-mă astfel să îmi umplu plămânii. Cu toate astea, să nu pierd bătălia pe viață și pe moarte, brațele mi-au rămas încleștate pe jugulara adversarului, în timp ce el încerca necontenit să mă lovească. Abia când în sfârșit am reușit să îl aduc în genunchi, mi-am permis să tușesc de câteva ori și să trag puternic aer în piept, conștient că astfel, mai mult ca sigur că voi fi auzit.

Imediat ce primul individ și-a dat ultima suflare, i-am sustras arma din toc și m-am lipit din nou de garaj, pregătit să îl întâmpin pe celălalt, care nu s-a lăsat deloc așteptat. Din fericire, fiind mult mai beat, în momentul în care m-a văzut, arma îi era deja îndreptata spre țeastă.

— Ridică-ți colegul și mergi! i-am răstit șoptit și cadențat, susținându-mi autoritatea cu pistolul care-l sfredelea în ceafă.

Deși drumul pe care îl aveam de parcurs nu era mai lung de câtiva metri, înghiontit de la spate și forțat să târască după el încă o sută și ceva de kilograme, am ajuns toți trei la mașină mai târziu decât ar fi trebuit. Individul a vomitat cu jet direct pe roata din spate, iar eu am deschis portbagajul.

— Aruncă-l aici! am ordonat fără să mă arăt îngrețoșat de faptul că la coturile gurii încă mai prezenta urme de vomă.

Din punctul meu de vedere, își merita soarta.

Cu ochii pironiți asupra lui, m-am retras mergând cu spatele și am deschis portiera din dreptul copilotului.

În timp ce el se chinuia să își ridice camaradul, eu am scos un set de cătușe din torpedou. L-am legat cu mâinile la spate și i-am astupat gura înfășurându-i practic în jurul capului trei rânduri de bandă izolieră. Poate că la cât de avansată era starea lui de ebrietate, un singur strat ar fi fost suficient, însă din grabă și disperare că dacă mai întârzii mult, absența mea o să înceapă să ridice suspiciuni, nici eu nu mai gândeam chiar coerent.

— Acum intră și tu!

Cămașa de pe mine am smuls-o cu precizia unui strepper profesionist și am cocoloșit-o sub banchetă. Aveam în buzunarul husei de la scaun una de schimb, în aceeași culoare cu cea de pe mine, cam șifonată de la atâta amar de vreme de când stătea chitita, dar dacă îmi țineam sacoul închis, oricum nu se vedea nicio cută. Reimbrăcat la patru ace, am înșfăcat rapid telefonul din torpedou, apoi într-un suflet am alergat spre înapoi de unde venisem.