Delgado

Capitolul 23. Trandafiri

- Dacă scoți un singur sunet... i-am silabisit mai mult în șoaptă, după aceea mi-am mai scos un spin din călcâi și mi-am șters grăbit sudoarea de pe frunte.

Cealaltă mână o țineam încordată pe trăgaciul pistolului, neștiind sigur cam până unde ar fi ajuns loialitatea unui paznic de duzină din anturajul lui Tanghay. Ori stătea potolit, și mai avea o șansă să supraviețuiască, ori...

Nefericitul care se zbătea în portbagaj implora pe mutește să nu îl omor. Legat la gură și cu mâinile la spate, privea cu groază când spre țeavă pistolului, când spre și mai nefericitul lui coleg, pe care, din păcate trebuise să îl sugrum până la moarte, înainte să înceapă să urle și să mă dea de gol. Îl îndesasem acolo mai întâi pe cel mort, după aceea, cu chiu cu vai, reușisem să îl conving pe celălalt să intre singur și să se ghemuiască în poziție fetală, printre membrele deja anchilozate ale colegului său. În ziua aceea totul îmi mergea pe dos. Deja îmi făceam calculul că dacă mă mai întâlnesc cu încă un paznic, cu siguranță trebuia să îl omor și să îl culc pe bancheta din spate a suv-ului. Bolidul meu de aproape sfert de milion de dolari era pe cale să se transforme într-un cimitir ambulant.

- Trei cadavre încap în portbagaj doar secționate, am gândit cu voce tare - recunosc, nu involuntar - iar nefericitul a început din nou să se milogească.

Nu l-am mai băgat în seamă și am închis fără zgomot ușa portbagajului, apoi m-am ghemuit după mașină să mă șterg de sânge și să îmi trag o clipă sufletul. Mai mult de o clipă nu îmi permiteam. Așa rănit și obosit cum eram, timpul nu mi se arăta a-mi fi deloc prieten. Ajunsesem în punctul în care fiecare secundă irosită mă ducea din ce în ce mai aproape de moarte.

De la fabrică la mașină nu puteau fi mai mult de o sută de metri, iar dacă doar ar fi trebuit să fug până acolo, nu ar fi fost nici un fel de problemă. De la adrenalină, aproape că nici nu simțeam spinii tufelor de trandafir prin care fusesem nevoit să trec, pentru a ocoli santinelele lui Tanghay, dat cu siguranță urma să îi simt în cel mai scurt timp, pentru că de la glezne în jos, eram acoperit de o multitudine de vinișoare roșii.
*
Trei camioane plecaseră în ziua aceea din curtea fabricii, iar Tanghay era mai mult decat mulțumit de felul în care mersese treaba. Agitația muncitorilor lui ne molipsise și pe noi. Toată lumea lucrase contra-cronometru, pentru ca mașinile să arate impecabil. Eu și Scott inspectasem serioși de la depărtare, jubilând forțat din când în când, atunci când ori Chinezul, ori adjunctul lui ne mai băgau în seamă.

Totul era gata. Actele - măsluite, paleții de cutii - aranjați ordonat și strâns înfoliați, potriviți la fix pentru a încăpea cât de mulți. Se vedea că Tanghay știe ce face, și exact asta era de așteptat de la un om care de mai bine de 20 de ani activa în același domeniu.

Singurul meu obiectiv în dimineața aceea părea mult mai greu de îndeplinit decât mă așteptasem. Nici gând să mă apropii de mașini suficient de mult încât să le atașez dispozitivele de urmărire de la distanță. Tanghay insistase ca noi să rămânem dincolo de gard, "pentru siguranța noastră", ceea ce însemna că în ciuda eforturilor mele de a-i intra pe sub piele, încă nu reușisem să îi inspir încredere deplină. Nu putea să îmi interzică să vin în inspecție, dar nici nu era obligat să mă lase să mă apropii de prețioasa lui încărcătură.

Clar, nu eram Alton. Poate nu îi ajungeam nici măcar până la degetul mic. El i-ar fi aliniat pe toți cu o singura privire și nimeni nu și-ar fi permis să îi nege ceva. Socrul meu ar fi intrat pe poarta aceea nestingherit, iar Tanghay, pentru a-i arata cât e de onorat de prezenta lui, cu siguranță ar fi făcut și o plecăciune.

În astfel de momente îmi dădeam seama care era adevăratul preț al puterii. Pentru a deveni pe atât de influent ca marele Alton Roberts, unul ca mine ar fi trebuit să își smulgă efectiv sufletul și să îl arunce în cea mai adâncă prăpastie. Ar fi fost nevoie să devin capabil să îmi ucid fără să clipesc, nu doar inamicii, ci și aliații. Sau chiar prietenii. Sau chiar propria familie. Doar așa puteai câștigă repect în Delgado. Compasiunea era slăbiciune. Mila era chiar o crimă.