Destiny

Capitolul 3

Se uită confuz la mine apoi la ceasul de pe perete. Închide ochii și zâmbește.

-Doamnă doctor, ora noastra s-a încheiat. Sper să ne mai vedem. Se ridică de pe scaun și bate la ușă, cei doi gardieni scoțându-l, nu înainte de a îmi face cu ochiul.

Grozav Destiny, de la un procuror cunoscut în toată țara, ai ajuns să ai "afecțiuni" din partea unui deținut. De ce mama naibi simt un ghem în stomac atunci când se află în jurul meu? Doar nu am decăzut atât încât să mă îndrăgostesc de un deținut. Mă ridic pe scaun plimbându-mă  agitată prin încăpere. Trebuie neapărat să găsesc o metodă de a-l face să vorbească. Telefonul începe să îmi sune așa că  mă ridic și  răspund,  deja știind cine este.

"-Bună mamă.

-Destiny, iubito. Cum ești? Te descurci? Ai probleme?

-Dumnezeule mamă! Nu mai am zece ani. Mă descurc destul de bine. Nu am nicio problemă și sunt bine.

-Off doamne! Spune-mi din nou. Ce mama naibii cauți tu acolo?

-Unu, asta îmi este meseria. Doi, aici îmi este locul de muncă. Trei, sunt într-un loc de maximă siguranță. Nu mă aflu în mijlocul la toți deținuții.

-Niciodată nu o să înțeleg ce ai avut în  cap când ai ales această meserie. În fine. Eu și cu tatăl tău te așteptăm pe la noi. Chiar acum mă apuc să fac plăcintele pentru cafenea. Vă așteptăm și pe tine și pe fratele tău să mâncați câteva,  cât sunt calde. Fac favoritele voastre.

-Oh doamne! Te iubesc femeie. Las-o pe mine. Îl conving și pe cap sec ăla să vină să mâncăm cu toții.

-Bine scumpo. Te iubesc, ai grijă de tine.

-Si eu te iubesc mama."

Îmi iubesc mama deși este o fire atât de dificilă. Nu știu cum de tata s-a putut îndrăgosti, căsători, trăi, etc cu ea. Atât eu cât și fratele meu îi semănăm tatei. Sunt o fire mai deschisă, mai... Altfel.

Îmi sumet mânecile bluzei apoi încep să fac curățenie. Chiar înainte de a veni i-am dat mesaj directorului să îmi lase în birou doua cutii cu vospea maro și o cârpă. Am reușit să vopsesc scaunele și masa în altă culoare, am șters praful de pe toată mobila și am introdus în calculator toate dosarele tuturor deținuților. Nu știu de ce, însă dosarul lui Ares îmi atrage cea mai multă atenție. Simt un gol atunci când îi privesc poza din dosar.

Ceasul calculatorului îmi indică deja ora cinci seara, ceea ce înseamnă că programul meu s-a terminat și că trebuie să ajung la mama. Îmi îmbrac sacoul apoi părăsesc biroul. Ca de fiecare dată salut gardienii și ies din închisoare. Drumul care duce spre parcare este aproape de gardul curții unde deținuții își petrec câteva ore pe zi. Scot telefonul și îi telefonez fratelui meu.

"-Spune-mi că nu vrei nimic.

-Ha ha! Vreau ceva de la tine. A sunat mama. Face plăcintele noastre preferate. Poți venii?

-Sigur. Nu aș rata niciodată dulciurile făcute de mama. Dar totuși n-ai zis ce vrei.

-Vreau să vi după mine. O să ajung imediat în parcare. O să te aștept acolo.

-Dar n-am zis că vin.

-Dar nici că nu vi. Și eu te iubesc."

Închid apelul nelăsându-l să mai spună ceva ca mai apoi să fiu speriată de o voce.

-Gata programul doamnă doctor? Îmi întorc privirea spre gardul curții unde Ares stătea sprijinit și mă privea.

-Nu îți face griji domnule Hunt. Ne vom întâlni din nou mâine și poimâine și peste două zile și tot așaz până vei dori să vorbești.

-Poate dacă îmi aduci și mie niște plăcintă voi vorbi.

-Este o promisiune?

-Poate.