Destiny

Capitolul 17

Ares POV:

Alerg ca un disperat prin parcarea spitalului, până  în camera de urgențe. Salonul era plin de pacienți, însă nu o zăream pe Destiny pe nicăieri. Asta până  când să îi aud țipătul.

-Au! Iubita mea era așezată pe marginea unui pat, un doctor îngrijindu-i rana.

-Dumnezeule Destiny! N-ai idee cât m-am speriat.

-Sunteți sotul?

-Iubitul, îl corectează ea pe doctor. Chiar atunci zăresc rana, fruntea încă nu ii era complet curățată  de sânge.

-A avut noroc. A scăpat usor, doar șase copci. O să îi prescriu un calmant pentru posibilele dureri și puteți pleca. Este chemat de către o asistentă iar eu o strâng în  brațe  pe Destiny.

-Dumnezeule, am zis că nemernicul ăla s-a atins de tine. Dar ce s-a întâmplat?

-Fugeam de el, tot întorcându-mă în  spate să văd  dacă mă ajunge am uitat să mă mai uit și în față. În momentul în care a tras cu arma m-am speriat, m-am împiedicat și am căzut cu capul de un pietroi. Din câte am înțeles un trecător m-a văzut și a sunat la salvare. Și ei bine, apoi atinge ușor rana provocată.

-Ce s-a întâmplat cu telefonul tău?

-Ei bine, după toate astea mai poate zâmbi. Nu știu cum o reuși.  Scoate din buzunar telefonul făcut bucăți.  Cred că prietenului tău i-a plăcut să calce pe el.

-Dar tu ești bine? Te mai doare ceva?

-Ares, sunt bine. Serios. Oftez dar în același timp îi mulțumesc Domnului că Destiny este întreagă. O asistentă îmi înmânează o foaie pe care se aflau câteva medicamente. Îmi împreunez degetele cu ale ei, strângând ușor fiindu-mi frică că ar putea păți ceva. În cel mai rău caz să îi rup un deget. Îi deschid portiera lăsând-o să urce apoi ocolesc mașina urcând și  eu. Pornesc mașina, verific oglinzile și pornesc din loc. Ocazional mă mai uitam cu coada ochiului la Destiny, asigurându-mă că este bine. Ofta ocazinal lipindu-și obrazul de geamul rece al mașinii.

-Umm, să oprești  să cumpăr medicamentele. Îngân doar un "aham" și opresc mașina în primul loc liber, cât mai aproape posibil de farmacie. Des scoate banii din torpedou și coboară trântind ușa în urma ei.

Îmi  așez  mâinile pe volan, mai apoi trântindu-mi capul oftând puternic. În ce naibii am băgat-o? Trebuia să îl omor pe nemernic când am avut ocazia. Trebuia să îl deconectez de la aparatele alea când încă era în spital. Firar! Ares, gandește-te la ceva! Și repede.

-Gata. Ares. Abia când mi-am auzit numele strigat de ea am realizat că a venit înapoi. Ești bine?

-Aham. Oftează reluându-și poziția de mai devreme. În timp ce conduceam îmi mai întorceam capul spre ea, asigurându-mă că este bine. Cum naibii să fie bine deșteptule? A fost urmărită, apoi fugărită de fratele celui pe care l-a omorât. Mă dau violent în spate, lovindu-mă cu capul de scaun. Parchez mașina în fața casei,  nu înainte de a strânge nervos volanul. Iubito, am ajuns.

Mă întorc  spre Destiny însă aceasta deja adormise. Mâna îi sprijinea capul, degetele avându-le pe tâmplă iar capul pe portieră. Îi ating ușor părul, apoi obrazul însă aceasta nu se trezea. M-am întins  îndeajuns  cât să o așez mai bine pe scaun, luându-i mâna de pe geam. Cobor din mașină ocolind-o, deschid portiera luând-o în brațe. Închid portiera împingând-o, apoi o duc sus în dormitorul nostru. Partea cea mai grea a fost să descui ușa cu ea în brațe.
O așez în pat, descălțând-o de teniși ei pătați de sânge. Ușor o dezbrac de treningul pe care îl  purta, inspectându-i fiecare părticică a corpului, asigurându-mă că este bine. Cu grijă o îmbrac în una din cămășile ei de noapte, apoi mă schimb și eu într-o pereche de pantaloni negrii largi, mă așez în pat lângă ea, luând-o în brațe. O simt cum se ghemuiește în brațele mele, cu o mână o țineam lângă mine iar cu cealaltă o mângâiam pe păr, știam ca asta  mereu o face să se simta în siguranță.  Ușor, ușor, simt cu somnul mă cuprinde și pe mine așa că îl las să mă cuprindă.

Tuna. Nici nu am deschid ochii și îmi pot da seama ca afară este furtuna. Mă întorc pe partea cealaltă căutând-o cu mâna pe Destiny, știind ca îi este frică de furtuni, însă lipsea. Deschid ochii somnoros apoi mă ridic sprijinindu-mă într-un cot. Destiny stătea pe scaunul de la birou având genunchii ridicați, precum un copil mic speriat.

-Iubito, vino înapoi în pat. Este abia trei, este furtună, hai să dormim.

-Ares...

-Da iubito.

-Am mințit...Nu sunt bine...Nu sunt deloc bine, îmi este frică Ares. În momentul în care a început să plângă m-am ridicat instantaneu din pat, mergând și luând-o în brațe.

-Shh!Shh! Totul va fi bine scumpo. Nu îl voi lăsa să se atingă de tine. Promit.

-Nu promite. Dacă se întâmplă ca azi? Dacă nu ești lângă mine? Dacă iar se apropie de mine? Are, îmi este frică...Nu vreau să...mor...

-Dumnzeule, îi iau fața în mâinile mele, ridicându-i privirea, făcând-o să se uite în ochii mei. Tu te auzi? Cum să mori? Iubito, îți jur că nu vei păți nimic. Mereu, dar mereu voi avea grijă de tine.

-Mulțumesc. Mulțumesc fiindcă ești tu, fiindcă mă iubești... Următorul tunet o face să tresară, sărindu-mi în brațe.

-Hai iubito, să dormim.

Destiny POV:

-Ști, fratelui tău nu o să îi convină când o să te vadă  așa, Gemma pipăie locul lovit, explicându-mi pentru a nu știu câta oară că fratele meu va face urât.

-Ei bine, nu o să mă vadă. Am avut mâna în ghips trei săptămâni și nu a observat, nici măcar atunci când i-am dat cu el în cap. Darămite un mic cucui.

-Mic cucui? Ai avut nevoie de șase  copci. Bine punctat Gemma, o sută de puncte. Lăsând astea la o parte, ce vei face diseară?

-Ha? Ce este diseară? Încep să strâng hainele, așezându-le în șifonier.

-Hmm! Să mă gândesc. Nu știu. Poate doar ziua lui Ares.

-E ziua lui?! Firar! Am uitat complet de ziua lui. De când cu "accidentul" si cu răceala mea am uitat.

-Ai răcit? Atunci stai departe de mine. Ridică mâinile defensiv, râzând ușor iar eu doar zâmbesc. 

-Da. Puțin, stai liniștită. Am doar câteva amețeli și dureri de cap. Asta se întâmplă când...

-Când ești însărcinată.

-Ha?!