Destiny

Capitolul 9

Îl împing acesta căzând în fund pe parchet. Mă ridic din pat, aprinzând luminile.

-Cine ești? Ce mama naibii se întâmplă aici? Și de ce ai data mea de naștere tatuaă pe brațul tău?

-Destiny, îți pot explica...

-Dumnezeule! Tu chiar mă cunoști. Nu Destiny, este doar o coincidență că data ta de naștere este tatuată pe mâna lui. Știai asta de când m-ai văzut prima dată, dar nu ai spus nimic. Absolul nimic. Cine ești? De unde mă cunoști? De ce data mea?

-La care vrei să răspund?

-La toate! Vreau niște răspunsuri și le vreau acum.

-Off, de unde ști că atunci când ți le voi da, le vei crede? De unde ști că sunt adevărate odată ce tu nu îți amintești de mine, de noi.

-Lasă-mă cu teatrul ăsta ieftin și răspunde-mi la întrebări. Înnebunesc. Îmi apuc părul cu măinile și mă trag de el.

-Des, îți voi răspunde la orice întrebare vei avea însă acum trebuie să te liniștești. Vorbim mâine dimineață când se vor mai calma lucrurile. Pusese mâna pe clanță însă rama foto aruncată în ușă îl opri.

-Acum! Oftează puternic și se apropie de mine lăsându-se ușor pe vine pentru a mă privi în ochii.

-Eu și tu... Noi doi... Ne iubeam Destiny. Tot ce ti-am povestit în timpul ședințelor era adevărat. Ne-am cunoscut acum ani de zile si ne-am iubit cu adevărat, ne-am iubit așa cum nu s-a iubit nimeni. Poate doar în povești. Ai fost și ești mare mea iubire. Nu știu ce s-a întâmplat cu tine iubito...

- Nu îmi spune așa. Nu sunt iubita ta.

-Ai dreptate. Nu ești iubita mea. Ești dragostea mea. Ești motivul pentru care am reușit să rezist în închisoare.