Tată

1.1. Singură

- TATĂ! fu strigătul plin de disperare al micuței Edith Barker.

Fetița de numai cinci anișori rămase singură în orfelinat. Mama ei murise de curând, iar tatăl ei decise să scape de copilă, aruncând-o în iad. În 11 decembrie anul acela, dacă treceai prin fața orfelinatului Sf. Maria la orele prânzului, ai fi auzit cum după porțile de fier, un glas de copilaș își strigă tatăl mult iubit. Dar acesta, poate conștient de cruzimea adoptată, își uita îndatorirea sufletească față de Edith.

Și iată cum, un suflet nevinovat, primește o pedeapsă nemeritată.

Și astfel au trecut opt ani din viața micuței...

Ca în fiecare dimineață, fetele din corpul B al orfelinatului Sf. Maria se trezeau la ora șapte. Toate erau cincisprezece la număr, cea mai mică având 8 ani, iar cea mai mare 14. Se ajutau reciproc, erau ca o familie și, dacă m-ați întreba pe mine, v-aș zice că erau cele mai ascultătoare din tot orfelinatul pentru fete, cu toate că nemiloasa doamnă Robertson, directoarea, le EdithEdithniște nesuferite. Din nou, din propria opinie, vă asigur că Robertson era însăși insuportabilă. Chiar mai rău.

Edith trăia în această grupare și se număra printre cele mai timide. Este de la sine înțeles de ce nu era prea veselă și deschisă. Singurele ființe cu care comunica des era pisicuța Mirra și o prietenă de-a ei numită Hailey. Ea era puțin șchiopă și nu mergea chiar bine. În corpul B tot mai erau câteva fete rele căci de! lumea nu e mereu bună. Aceastea o jigneau încontinuu, numind-o "infirmă" și de multe ori în puneau piedici.

Edith îi era alături tot timpul și-i ștergea lacrimile amare. Nu era prea vorbăreață, se retrăgea din lumină.

Dimineața aceea, una ca oricare, era începutul unei zile care crea în sufletele tuturor nădejdea ca într-o zi, viitorii părinți să sosească. Dar mereu așteptările lor erau respinse de soartă și primeau dezamăgire. Edith, în schimb, nu dorea așa ceva. Ea voia doar să se întoarcă acasă, în brațele tatălui său. Ce dor îi era de momentele în care cei trei, mamă, tată și fiică, stăteau împreună, bucurându-se de fiecare clipă de viață de la Dumnezeu! Dar moartea a intrat în casa aceea, deja năpădită de sărăcie, și a luat-o pe doamna Barker. Dar Edith nu știa nicidecum de ce a vrut Barker să o rănească pe cea mică? Oare sărăcia l-a împins la egoism? Oare s-a gândit că scăpând de fiica sa, își va reface viața, uitând că el cândva era tatăl ei?

Bineînțeles că întrebările acestea vor rămâne fără răspuns.

Bineînțeles.

La ora șapte și jumătate, fetele se așezau la masă pentru a lua mic-dejunul. Pâinea, gemul, șunca, brânza și laptele constituiau această masă extrem de importantă. Fetele nu aveau nemulțumiri împotriva mâncării. În schimb, programul era extrem de sufocant. De la terminarea mesei de dimineața până la prânz aveau obișnuitele exerciții fizice care se dovedeau a fi plictisitoare. Uneori, antrenoarea lor, domnișoara Doyle, organiza concursuri distractive, primite de orfane cu multă plăcere.

După prânz, aveau parte de somn. Odihna era cea mai importantă. De la patru după-amiaza până la opt, veneau la ore. Apoi, urma rutina de seară.

Sâmbăta, făceau curățenie, iar duminica mergeau în grup la slujbă. După-amiaza duminicală era liberă tuturor.

Cu toate că fetele erau mulțumite, simțeau golul adevărat din inimă: familia. Era sfâșietor de greu să trăiești fără părinții iubitori și protectori. Hailey se născuse singură, nu-și văzuse în veci rudele, în timp ce Edith le păstra amintirea plină de durere vie.

Plină de durere...

*

Era iarnă, 11 decembrie. Seara venise atât de repede! Deja se împlineau opt ani de când Edith Barker își duse existența în pension. Dar nimănui nu-i păsa. Era o oricare. Cine, înafară de Hailey, care îi oferise un prostesc "La mulți ani!" (adică, totuși, cum să-i urezi așa ceva?) putea să-și amintească oare că acum aproape un deceniu copila asta plângea în fața porții?

Se făcea ora unsprezece, iar domnișoara Barker nu adormise. Se ridică din pat și privi în jur paturile celorlalte așezate în rând. Nimeni nu mișca. Se auzeau vag respirațiile fetelor. În schimb, era pustiu. Întuneric și pustiu.

Edith se îndreptă spre geam. Ningea lin, iar în cerul safiriu se înălțau vârfurile albite de zăpadă a brazilor din fața pensionului... Norii albi, pufoși se învârteau în jurul lunii aurii. Fata deschise geamul, iar aerul rece năvăli în salon... Vântul nocturn îi trecea prin părul lung, de nuanța mierii...

Își imagina că pe cărarea din depărtare, lumina de stelele palide, îl vedea pe tatăl său... Bărbatul acela blând și bun...

- Tată... murmură ea îndurererată. Unde ești, tată? De ce m-ai rănit? Te voi aștepta oricând, oricum, oriunde.

Dar realizase imediat un lucru. Dacă tatăl ei îi ducea dorul, dacă o iubea, nu ar fi lăsat-o acolo inexplicabil... Sau cel puțin ar fi venit la ea...

Însă brusc, aerul nopții îi inspiră o idee genială. Dacă el nu voia să vină la ea, atunci ea venea la el!

Închise geamul și se aruncă în pat, schițând un zâmbet amar.

*

Crăciunul se apropia, iar directoarea decise ca orele de educație fizică să fie înlocuite de repetiții pentru concertul de colinde din Ajun.

Această sărbătoare sfântă era întâmpinată de fetele orfelinatului Sf. Maria cu multă căldură. Primeau cadouri, iar la marele concert veneau cupluri fără copii care adoptau fete chiar în acea zi specială.

O fată din corpul A, Gertrude, care avea șaisprezece ani, pregătise o poezie foarte lungă, referitoare la bucuria de a sta la sânul familiei. Chiar dacă mai avea doi ani și ieșea singură de acolo, dorea nespus să aibă o mamă, un tată...

Era de așteptat ca Edith Barker să fie total dezinteresată de pregătirile orfelinatului. Doamna Robertson, care știa ce voia ea cu adevărat, a obligat-o să intre în cor. Cu toate acestea, copila nu învăța cântecele. Directoarea a amenințat-o cu pedeapsa corporală, dar era aceasta mai dureroasă decât dorul de tată? Din nou, răspuns negativ.

- Va veni, își zicea. Va veni. Și chiar și-așa, vin eu la el.