Tată

5.2. Discuții

Când mașina de spălat își termină programul, cearceaful fu întins la loc pe stâlp.

Edith și cei doi frați intrară în restaurant la micul-dejun. Întârziaseră mult, dar apucaseră să mănânce ceva.

Văzându-i, Cindy se apropie de ei silențioasă și se așeză alături. Edith se împrietenea tot mai mult cu Arlene și Matt. Fetița tăcută îi atrase atenția.

- Ea e sora noastră, o văcuță în devenire. E tare stresantă și șnapană...

- Nu sunt văcuță! strigă cealaltă, încrucișându-și mâinile nemulțumită. Eu sunt Cindy!

- Edith, încântată de cunoștință, spuse zâmbind.

- Matt vrea să mă expedieze în State! adăugă pitica.

- Da, fiindcă acolo ți se va îndeplini visul, să găsești pe cineva căruia să îi pese de gunoaiele tale!

- În continetul american nu i se materializează visul nimănui, șopti tristă Edith.

Replica trezi interesul Arlenei. Văzând expresiile faciale ale copiilor, Edith simți obositoarea nevoie de a povesti.

- Eu acolo m-am născut. Mama mea a murit, iar la cinci ani, tatăl m-a lăsat în orfelinat. Zicea că vine repede după mine, că e ceva temporar, dar abia când pleca am sesizat care era realitatea.

Se opri din istorisit.

- Continuați, vă rog! zise gânditoare Arlene.

Fratele ei o susținu prin acordul lui, apoi și Cindy.

- Copilăria mea nu a fost neapărat chinuitoare - deși se poate spune aceasta din unele puncte de vedere -, chiar mai mult plictisitoare. Nu găseam un sens vieții mele, eram mereu izolată și rece. Unica mea prietenă, Hailey, m-a trădar exact de Crăciun. Era oribil pentru mine, iar în ciuda faptului că mereu îmi repetam că totul se petrece cu un motiv, nu pricepeam. Da, haosul din jurul meu era, în legile vieții, la locul lui. Așa trebuia să fie, dar pentru mine nu.

- Și... mormăi confuz Matt, ați mai găsit vreo cale de a părăsi acel infern?

Răspunsul ar fi apărut imediat dacă doamna Wharton nu ar fi năvălit brusc peste ei. Afabilă, se așeză alături, zicând:

- Domnișoară Ethel, cum să vă primesc mai bine? Sper că pensiunea răspunde conștiincioasă nevoilor dumneavoastră.

- Ethel? scăpă Edith nedumerită.

- Mă bucur că noi vă suntem gazdă, continuă pe un ton vesel și fals, ignorând prima întrebare.

- Ah, păi... E bine, e totul în regulă...

- Când ați ajuns? De unde veniți?

- Din apropiere de New Woodstock, New York... Ieri am ajuns în Southampton, am traversat Atlanticul cu un vas...

- O, dar vai! Nu pot să îmi imaginez ce drum greoi!

- Oarecum...

- Sper că ați călătorit bine, nu s-a întâmplat nimic rău.

- Nu, nu...

- Singură? Ați venit aici singură?

- Da, am obiceiul să planific unele lucruri singură, de pildă această călătorie.

- Uimitor! Câți ani aveți? Douăzeci?

- Așa de tânără par?

- Douăzeci și unu? Și doi? Și trei?

- ... Și patru.

- Touché! Pe unde veți mai umbla?

- Momentan...

- Vizitați vreun castel? Vă gândiți să vedeți Wales? Sunt multe castele acolo, pe cuvântul meu...

- Cred și eu, dar nu...

Înfocata și neobișnuita curiozitate a Clarei nu numai că o dădea pe spate pe Edith, ba chiar și amuza copiii.

- Eu sunt aici pentru altceva, vorbi hotărâtă Edith.

- Ce anume?

- Mamă! strigă indignată Arlene.

Fata știa că doamna Clare Wharton avea să exagereze cu întrebările.

La auzul mustrării fiicei sale, doamna Wharton se înroși. Cine era ea să-și permită să o articuleze așa? Cine?

- Am pierdut ceva, adăugă perplexă Edith. Mai exact, o valiză, într-un tren, mai demult...

- Vă pot ajuta eu! zise Clare. Soțul meu îl cunoaște pe cel ce deține firma de dereticare a vagoanelor.

- Nu, mulțumesc... De fapt, mint... Nu e nicio valiză la mijloc...

Cu greu încercând să fie politicoasă, Edith se străduia să ascundă motivul real.

- Vă rog, vorbi blândă Clare, fiți sinceră! Ce vă oprește?

Să aibă încredere în ea? O să deranjeze cumva dacă îi mărturisește secretul?

- Vreți să-mi ziceți?

O să-i spună. Ce e așa de grav?

- Am îndrăzneala să spun că m-ați făcut curioasă, domnișoară Ethel!

Mai bine nu. Ființa dinaintea ochilor ei nu merita sinceritatea, Arlene avea dreptate spunând că nu e cea mai imperfectă mamă.

- Mai sunteți pe Pământ?

Edith reveni din starea sa de cugetare.

- Edith, zise ea. Eu sunt Edith și nu Ethel.

- Să mă scuzați, vorbi mieroasă Clare, Kara e o incompetentă, nici să scrie n-are habar!

Doamna Wharton se ridică și se îndreptă înspre tejgheaua recepției. Între timp, Matt și Arlene năvăliră asupra lui Edith.

- Aveți grijă! mormăiră ei. Să vedeți ce vă mai iscodește!

Când și-au reluat locurile pe scaune, Clare se întoarse cu un caiet.

- Aici, zise ea, deschizând caietul la ultima pagină scrisă a lui.

Acesta era cam cât un tablou de mare și pe o pagină încăpeau trei rânduri de nume. Edith era undeva la sfârșit.

- Așa puțini oameni se cazează la noi, adăugă, încât pagina a fost începută de anul trecut.

În timp ce Edith își corecta numele, ochii îi cercetau restul numelor. Inima i se opri brusc, iar plămânii nu îi mai funcționau atunci când unul dintre ele, notat cu cerneală veche, era Richard Barker.

- Nu se poate! exclamă albindu-se la față.

Totul părea că se lega, că se va opri aici. Aici.