Tată

3.2. Proces periculos

Trecuseră zile... De fapt, poate luni... Sau ani.

Dimineața însorită de vară o întâmpină pe Mademoiselle Irene foarte veselă. Coborî să ia micul dejun când intră Williams cu ziarul.

- E strigător la Cer! zise acesta.

Aruncă pe masă revista. Căzând pe gânduri, Irene îl apucă în mână. Sub data ziarului, 12 iulie 2009, afișa un titlu imens „Proiectul Casei de Copii, respins. Unde sunt banii cheltuiți de Brehat".

- Williams... murmură Irene, schițând un zâmbet forțat. Ți-am explicat că, de fiecare dată când primim ziare și alte hârtii cu asemenea vești, le arunci direct.

- Da, mademoiselle, dar era urlător că idioții ăștia au pus anunțul pe prima pagină! Trebuie să înțelegeți, mademoiselle, că...

- La cei douăzeci și trei de ani ai mei, înțeleg destul.

Williams tăcu. Încerca să pară că urmează umil poruncile stăpânei sale, dar în mintea sa le contesta din toate punctele de vedere.

Bătrânul părăsi camera și se întoarse la ale sale, lăsând-o pe Irene singură.

Tânără își pierdu dintr-odată optimistul. Ochii îi căzură pe ziar. Îl ridică și îl citi utilizând un limbaj sarcastic:

- „Cu toate că domnișoarei Irene Brehat i-a fost respins proiectul construcției unei Case de Copii pentru mizerabilii locuitori ai străzii, suma de bani care i-a fost alocată nu a fost returnată. Avocatul George Garcia susține că actul prin care era justificat acest capital e fals și că, în ciuda tuturor dovezilor, clienta sa e nevinovată...". Minciuni! Garcia nu a zis că e fals, doar a menționat că nu am primit așa ceva... Ia auzi aici! „Oare de ce merită restul populației să sufere în urma celor <<superiori>>?".

Irene aruncă cu atâta putere ziarul înspre peretele opus, încât acesta dădu jos câteva vase de cristal de pe dulap. Unul dintre ele alunecă și făcu contact cu podeaua, împrăștiind cioburi subțiri și strălucitoare pe carpetă.

Zgomotul nu o trezi din antipatie, dar în schimb îi atrase atenția altcuiva...

- Irene, pentru numele Lui Dumnezeu! strigă Edith apărând în ușă.

- Nimic, nimic, spuse rece Irene și oftă. Cu toate acestea, Edith nu era convinsă că totul mergea cum trebuie. Ar fi vrut să articuleze un cuvânt, dar ziarul de pe jos îi șterse toate nedumeririle.

- Nu am îndrăznit să îți zic, începu ea foarte calmă, dar acum o săptămână și ceva te auzeam plângând la unu noaptea. Am sperat să fie doar un sunet de afară, dar mi s-au confirmat bănuielile când dimineață am găsit în istoricul browser-ului toate ziarele online cu comentarii despre tine.

Irene plecă în jos ochii. Nu putea să mai nege toate descoperirile surorii sale.

- De ce încerci mereu să pari invincibilă, întrebă Edith, dar în realitate nu doar că suferi cu toate aceste știri despre tine, dar te și alimentezi neîncetat cu ele!

Așteptă o clipă, iar apoi, îndreptându-se spre Irene cu pași rari și lenți, începu să vorbească mai încet:

- Ce ți-o zice Williams despre toate astea, eu nu știu, dar sigur moșul ăsta te învață rău. Nu mai citi ziarele chiar dacă îți zice el, te influențează, știi bine că în acele slove sunt doar minciuni și calomnii. Televiziunile și ziarele adună informații pe care la modifică doar că să le facă mai interesante. Tu cunoști realitatea mai bine decât toți!

Irene își lăsă capul între pumni. Începu să suspine și, în scurt timp, se găsi plângând.

- Nu știi cât de tare doare, îngăimă, să vezi cum alții caută numai vorbe și fapte rele, când tot ce mi-am dorit a fost să fac un dar așa-zișilor „mizerabili" ai străzii. Toți se opun. De parcă nu ar fi de ajuns, au profitat de faptul că am fost respinsă și m-au calomniat că nu am înapoiat banii, această sumă fiindu-mi dată prima dată să inițiez proiectul. I-am dat înapoi, dar nimeni nu mă crede! Am primit hârtia asta nenorocită prin care se încheie transferul ilegal de bani...

Își ridică ușor capul din strânsoarea pumnilor, privind apoi spre sora ei, cu ochii scăldați în lacrimi.

- Gândește pozitiv! rosti Edith. Eu cred, și îți repet teoria mea în speranța ca tu să înțelegi situația, că ideea ta a câștigat aprecierea celorlalți. De aici a apărut invidia...

Observând-o pe Irene total deconectată de realitate și concentrată asupra unor gânduri ce se desfășurau pe peretele gol, Edith se hotărî să închidă aici conversația. Se îndreptă înspre vasul spart și îl culese de pe jos cioburile străvezii. Se duse în bucătăria unde se prepara mâncarea și le azvârli în coș, iar apoi se făcu nevăzută pe ușa din spate.

Edith ieși în grădină să își mai elibereze din stres. Se consuma prea des pentru sora ei orgolioasă ce nu îi asculta sfaturile. Se apropie de o gerberă rozalie.

- Nu știi cum e să ai o soră pe care încerci să o ocrotești... Nu?

Floarea nu își schimbă starea.

Edith se așeză pe bancă. Respiră adânc aerul înmiresmat de vară și privi în jurul ei: tufele bogate și înalte îmbrăcau aleile, pământul era cusut cu verdeață, iar florile colorate răspândeau un parfum ce levita în jurul tinerei.

„Nu pot să o înțeleg, gândea Edith, de ce pune așa de mult accent pe toată tâmpenia asta. Se știe că ea e nevinovată, iar într-un final, adevărul va ieși la iveală. De ce se strofoacă atât? Și în plus, de ce își încarcă sufletul cu toate știrile astea false și înjositoare? Degeaba am învățat-o să gândească pozitiv, nu aplică ce i-am zis."

Sunetul roților unei mașini o trezi din gânduri.

Edith se strecură până la tufa care făcea legătura cu aleea principală, acolo unde o mașină neagră parcase. Din ea coborî un bărbat tânăr, îmbrăcat în costum. Ținea un dosar așa de plin de hârtii, încât unele tindeau să iasă afară din coperțile de carton.

- George Garcia! exclamă în șoaptă Edith. Iar a venit idiotul ăsta. Ce mai vrea acum?

Se furișă până la poarta ce dădea în grădină în dorința de a pătrunde în casă prin bucătărie.

Între timp, Williams ieși strâmbând din nas.

- Bună ziua! zise el cu scârbă. Cu ce vă pot ajuta?

Garcia trânti portiera într-o manieră de om țanțoș.

- Vreau să vorbesc cu mademoiselle Brehat.

- Mademoiselle nu a început cum trebuie dimineața. Vă rog să reveniți mai târziu.

Garcia își schimbă postura, insuflând un aer disprețuitor.

- Cred că glumești, spuse el râzând sarcastic.

- Nu.

Avocatul se încruntă. Aruncă o privire fioroasă majordomului.

- Cine ești să-ți permiți a vorbi așa cu mine? întrebă Garcia apropiindu-se încet de Williams.

Acesta, însă, pășea înapoi înfricoșat.

- Răspunde! țipă Garcia.

Williams încercă să articuleze un cuvânt, privind-ul pe musafir tremurând.

Avocatul nu mai așteptă. Verifică subtil sacoul în partea stângă și intră în casă.

Edith știa că ceva nu era în regulă cu omul ăsta. Se temea puțin de el căci era foarte dur, dar mai presus de toate, dubios. Se străduia să îl evite mereu. După ce a trecut de poarta grădinii și după ce a fugărit câteva găini, a sărit în hambar, apoi a coborât pe cealaltă parte și a ajunj la ușa de la cămara, după care în tindă și apoi în hol.

Când se apropia de ușa bucătariei, auzi ușa de la intrare trântindu-se. Împinse clanța și se apropie de următoarea ușă, care era întredeschisă. Îl văzu pe Garcia salutând-o pe Irene, care se ridica netezindu-și halatul.

- O dimineață frumoasă și ție, răspunse ea, probabil, la vreun salut, încercând să pară încântată.     

- Voiam să vă aduc la cunoștință decizia judecătorilor, zise George Garcia.

Lăsase dosarul din mâini, iar apoi scoase cu grijă obiectul din sacou.