Tată

4.4. Totul o ia razna

Dimineață, Edith se trezi devreme. Ea și Irene trebuiau să se întoarcă înapoi în Pădurea Deruyter; nu puteau să piardă timpul având în vedere că misiunea lor se declara eșuată... Cel puțin pentru franțuzoaică.

La orele prânzului, cele două surori erau acasă. Fuseseră întâmpinate cu multă veselie de servitori, dar cea mai încântată păru Amber.

- Mademoiselle, am o veste incredibilă pentru dumneavoastră! exclamă ea.

Irene primi de la ea un plic alb. Îl deschise îndată, descoperind o scrisoare elegantă, scrisă de mână. Când o termină de citit, i se adresă lui Edith accentuând mândră cuvintele:

- Minunat! Mi-nu-nat! Samantha Whitman m-a invitat la emisiunea ei. Dorește să prezinte pe larg povestea cu avocatul Garcia, e super interesată să satisfacă publicul ei curios.

- Sper că nu o să accepți, zise Edith. Nu e cel mai bun lucru pe care l-ai face, pun pariu că Whitman te va descoase în fața a mii de oameni ce stau în fața televizoarelor de orice secret. Cunoști prea bine cât de slabă trebuie să-ți fie încrederea în acest tip de oameni!

Nemaiștiind ce să creadă, Irene căzu brusc pe gânduri. Pe de o parte, sora ei avea dreptate. Jurnaliștii, în general, aveau cea mai șubredă credință, nu te puteai baza pe ei. Singurul lor scop e să atragă curioși asupra știrilor și interviurilor lor, să le facă mai interesante, să convingă oamenii că ei au dreptate, să le manipuleze mințile. Totul era obținut prin condimentare informațiilor obținute cu flux de amănunte. Franțuzoaica a trăit pe propria sa piele oribila experiență. Pe de altă parte, ea era, fără să sesizeze, o victimă a esteticului, a frumuseții interioare ireale. Samantha și cu ea se cunoșteau, nu neapărat prietene, iar jurnalista insuflase incredere din prima vedere doar datorită stilului său de a se îmbrăca cu gust și modului ipocrit de a fi. Părea radiantă și blândă, însă ascundea în ea toate sentimentele de la răutate până la ironie. Era ca un mormânt: pe dinafară, era viu, împânzit de flori colorate și verdeață deasă, iar înăuntru mort, oase uscate implantate în solul umed și murdar. Aceasta este, de fapt, fățărnicia.

Din nefericire, omul crede ce vrea, iar dacă Irene voia să știe că Samantha Whitman era o persoană de treabă, așa se întâmpla.

- E drăguță și îngăduitoare, mărturisi ea. Nu binevoiesc să accept că ea e la fel ca toți ceilalți.

- Cum poți să te lași în baza asta după toate cele petrecute? strigă Edith. Tu nu realizezi în ce prostie te bagi! Iar va trebui să te ajut, iar voi sta alături de tine să te încurajez și să îți ridic moralul, iar...

Irene simți cum nervii îi domină firea și cum subconștientul ei respinge zadarnicele încercări ale lui Edith de a-și convinge sora.

- Știi ceva? o întrerupse aceasta. Am ajuns la o concluzie. Și știi care? Că tu, Edith, urăști oamenii. Urăști să fii de acord cu oricine, nu te sinchisești să iubești pe nimeni din jurul tău... Nimeni nu îți poate fi pe plac, astfel crezând că nici mie nu-mi este. Mă îndepărtezi aproape de toți cunoscuții mei. Mi te împotrivești categoric când descriu pe cineva, când îmi propun să interacționez cu o persoană. Categoric!

- ...asta pentru că te iubesc și vreau să am grijă de tine!

Edith murmură aceste câteva cuvinte și, ținându-și lacrimile în frâu, părăsi încăperea. Ieși afară, luând-o mai apoi spre locul din pădure.

Ajunsă în locul cu pricina, nu făcu altceva decât să se așeze pe o bancă. Privea visătoare spre înaltul cerului, acesta fiind căptușit de crengile arborilor asemenea bolții unui templu fastuos. Umbrele frunzelor și ramurilor de sus i se jucau pe chipul plâns ca niște fluturi negri-cenușii. Nu știa ce avea să facă. Nici nu se putea hotărî. Nu se simțea acceptată în propria ei casă doar fiindcă avea un defect imens, un defect grav, ce avea să-i zgârie relațiile interumane. Toată această încurcătură survenise de când Irene își făcu propriile planuri despre căutările pentru tatăl lui Edith, acestea ulterior nedând rezultate.

Dacă Edith voia să facă ceva, trebuia să fie singură. Era prea orgolioasă să recunoască ce mult greșea prin această alegere. Ca de obicei.

*

Se înserase de-a binelea, iar Irene se întoarse fericită din Rochester. Tocmai dăduse interviul, era incredibil de mulțumită. Voia să meargă la sora ei cu care nu mai vorbise de la amiază și să-i dea „verdictul".

Urcase scările și, îndreptându-se spre camera lui Edith, realiză că era foarte liniște. Apăsă pe clanță, chinuindu-se să o deschidă. Era încuiată, zgâlțâia ușa degeaba. Speriată, coborî la parter unde se ciocni cu Williams.

- Unde e Edith? întrebă ea înfiorată.

Pe moment, majordomul tăcu, dat fiind că situația nu era una prea bună.

- Unde e? izbucni și mai arsă ea.

- Nu știe nimeni.

Acest răspuns o șocă total pe franțuzoaică.

- A plecat pur și simplu, continuă celălalt. Am văzut-o eu și Amber pe geam, când urca într-un taxi.

Simțind cum amețește, Irene ceruse de la domnișoara Martin, camerista, cheia dormitorului ei. Se pare că Edith, înainte să plece, a încuiat ușa, dar și-a lăsat cheia în bucătărie.

Când intră în camera ei, fu surprinsă să vadă o curățenie perfectă. Deschise, în schimb, câteva sertare și dulapuri în speranța găsirii unei scrisori sau ceva, dar nicăieri nu era. Își făcuse bagajul căci lipseau multe lucruri.

Irene era pe cale să leșine. Cum putea sora sa, alături de care și-a petrecut viața, să dispară așa? Aparent, această despărțire, cauzată de suferința bietei de Edith, survenise în urma unui instinct de eliberare și încerca să-i înțeleagă decizia. În realitate, o omora pe dinăuntru de durere, nu putea să creadă nici acum ce se întâmpla. Ar fi vrut să cheme poliția, dar plecarea nu era justificată ca o fugă, iar Edith era adult, avea peste douăzeci și unu de ani; numai în cazul în care ar fi fost răpită, dar erau deja doi martori care fuseseră surprinși de taxiul din fața casei.

Lacrimi amare îi umezeau obrajii palizi. Era greșeala ei. Regreta cuvintele ce i le aruncă în furie atunci când Edith o sfătui insistent să nu meargă la interviu. Trebuia s-o asculte... Trebuia.