Tată

1.5. Înțelegerea

        Adelaida își propuse să colaboreze cu Edith în această situație. Fetița era foarte inteligentă și dibace, iar unica ei misiune era aceea de a se informa cu privire la legătura dintre Alice și Gertrude.

Chiar după masă, Adelaida pătrunse în corpul B. Cobora scările în cea mai mare tăcere posibilă deoarece nu voia să trezească curiozitatea celorlalte. Ajunsă în hol, se ascunse în debara și așteptă orice ocazie de a ieși de acolo.

În micuța cămară, strâmtă și întunecoasă, zăceau cârpe, soluții, mopuri, perii și alte lucruri urât mirositoare. Bineînțeles că „mireasma" acestora nu întârzia să o deranjeze pe Adela care deja simțea că trebuia să se abată de la planul ei. Decizia fu definitivă atunci când coada unei mături îi căzu în cap...

Ieși zgomotos din debaraua îngustă, trântind ușa. Chiar în acel moment, Hailey trecea pe acolo. Uimită s-o vadă pe Adelaida, o întrebă:

- Ce cauți aici?

Adela era fericită. Știa foarte bine că fata era o bună prietenă de-a domnișoarei Barker.

- Unde o pot găsi pe Edith? rosti cu un glas mieros.

- Nu vrea să vadă pe nimeni.

- Of! Am mare nevoie de ea acum...

- Nu vrea...

Nu mergea.

- Te implor...

- Nu.

Văzând că nu se poate cu vorbă bună, zise sever:

- Cine ești tu, mă rog? Purtătorul ei de cuvânt?

Câteva clipe, Hailey stătea înmărmurită. Adelaida o privea batjocoritor pe infirmă.

- S-a întâmplat ceva, Hailey? răsună un glas pe culoar.

Cele două își întoarseră vederea.

Era Edith.

- Edith! strigă Adela. Te căutam de ceva timp... Sunt așa de fericită că te revăd!

Barker se cam îndoia de aceasta.

- E ceva ce vreau să-ți spun. Vino după mine.

Adelaida se îndreptă către ușă, Edith urmând-o. Pe coridor, rămase Hailey singură, năucă...

Cele două fete se așezaseră pe una dintre băncile de lemn uscat de afară. Era foarte frig, vântul rece șuierând pe urechile orfanelor. Paltonul de nea ce-l îmbrăcau împrejurimile avea o înfățișare dizgrațioasă, întrucât praful, zăpada și frunze moarte se îmbinau, rezultând o adevărată capodoperă a urâtului...

Adelaida așteptă câteva minute. Începu:

- Îți voi spune niște lucruri extrem de importante. Tu mă vei ajuta.

După o pauză, reluă:

- Știu totul. Totul despre Alice.

Barker urcă privirea emoționată.

- Cum adică... totul? murmură ea emoționată.

- Ieri, când decoram sala de festivități, mi-am dat seama că Brittany le știe pe toate. Nu pot descrie exasperarea lui Gertrude!...

Se opri.

- Pot avea încredere în tine... nu? mormăi dubioasă Adelaida.

- Da, da, desigur! spuse Edith.

- Dacă îți spun... Promiți că mă vei ajuta?

Domnișoara Barker se blocă. Nu putea să facă o promisiune din moment ce nu cunoștea circumstanțele.

- În ce constă treaba mea? întrebă.

- Nu-ți pot mărturisi decât dacă îmi juri că mă vei ajuta.

- Ei, haide! Ce e în neregulă?

- Nu am siguranța că vei tace.

Edith se ridică de pe bancă.

- Uite că nu te pot ajuta, zise nemulțumită. N-am nici eu convingerea că este corect ceea ce fac.

Adelaida se ridică și ea, aproape panicată. Nu știa cum s-o scoată la capăt.

- Bine, fie! Îți voi destăinui... spuse ea într-un final.

Cele două deciseră să facă o plimbare printre brazii uriași din fața pensionului. Zăpada scârțâia sub tălpile lor, iar frigul le înroși nasurile. Fulgi târzii cădeau legănându-se molcom pe acele verzi ale coniferelor.

Cu greu, Adela îndrăzni să vorbească:

- Gertrude e prietena mea, iar nu n-ai cum să nu cunoști aceasta. Cum am mai spus, ieri ornam cu ea, Felicia și Brittany sala pentru Crăciun. Din dorința de a o enerva pe Gertrude, Brittany a povestit câteva lucruri legate de Alice. Deci, Watkins este cumnata verișorului defunct al lui Moore. O boală indetectabilă a fost cauza a mai multor decese din familia ei. Ceea ce vreau acum să te rog e să afli de ce Gertrude și Alice nu se împăcau.

Edith se strâmbă.

- De ce ți-ar păsa ție de ele? Nu e problema ta.

Într-adevăr, Adela era o fire indiscretă și mai niciodată nu putea să aducă argumente referitoare la caracterul ei. Cu toate acestea, nu dorea nicidecum s-o piardă pe Barker, așa că răspunse:

- Gertrude îmi e ca o soră. Nu-i permit să-mi ascundă ceva.

Dezamăgită de uimitorul răspuns primit, Barker își lipi palma de frunte.

- Ăsta nu e un motiv! strigă ea. Nu!

- N-o să mă ajuți?

- Nu.

- Te implor, Edith, te implor!

- Nu.

Adelaida se încruntă.

- Parcă era vorba că pot avea încredere în tine!

Pentru un moment, Edith se albi. Uitase că cineva își puse nădejdea într-ânsa.

- Adela, înțelege-mă! Nu pot, nu-mi permit, zise ea.

- Oh, Edith! Te rog!

Brusc, Adelaida își aduse aminte de un detaliu foarte, foarte important. Mintea i se lumină.

- Știi unde s-a dus Alice? zise ea pe-un ton prefăcut.

Edith dădu din cap.

- Îți voi spune eu. Știu câte ceva despre familia Moore. Watkins își va găsi rudele.

Barker pricepea că, la schimb, Adela îi va cere serviciile. Ar fi vrut să știe, până la urmă, unde locuiește Watkins ca, după ce va ieși din orfelinat, să o viziteze...

- Sunt de acord, rosti ea.

- Minunat! exclamă Adela.

*

„Doamna director Andrea Robertson vă invită să participați la concertul de colinde al micilor orfane de la Sf. Maria în data de 24 decembrie, ora 12pm. Intrarea este liberă.

Eventual, puteți face donații orfelinatului.

Vă așteptăm cu drag!"

- Privește, tată! spuse Irene.

- Sigur că vom merge, draga mea!

880 de cuvinte numai. Sunt leneșă.

Cine e Irene? Puteți să-mi răspundeți? :3