Abia se însera, când Irene năvăli în casă. Își așeză paltonul în cuier și dădu să alerge grăbită în camera surorii ei.
- E în grădină, mademoiselle, strigă Amber.
Irene se răsuci din drum pe călcâie și fugi în locul pomenit de servitoare.
Culorile calde ale amurgului de vară se juxtapuneau în benzi lungi și late de catifea, tapetate cu rămășițe alburii de nori. Soarele cobora încet în spatele pădurii de smarald, iar văzduhul era smălțuit de miresme relaxante.
Edith stătea pe o bancă, conversând cu o gerberă.
- Ah, uite-o că vine! exclamă.
Se ridică, îndreptându-se spre sora ei.
- Va fi greu, spuse aceasta.
- De ce crezi asta? întrebă Irene.
- Despre el știa mai multe Robertson. Acum, ea e moartă.
- Într-adevăr, nu am reușit să îl găsim pe domnul Barker. Va fi ceva mai greu având în vedere că s-a mutat.
- L-au cuprins remușcările, murmură gânditoare Edith.
- Psihologic privind, da, zise Irene. Dar dacă ne-am orienta după condițiile de trai, aș zice că viața lipsită de curent electric și apă canalizată, printre multe alte case populate de oameni răutăcioși, era de vină. Mi-a povestit o bătrână care locuia aproape, doamna Sally Green.
- Sally, o știu. A fost vecina noastră.
O luminiță cu inspirație o străluci.
- Trebuie să o revăd! exclamă. Mă va recunoaște, știu sigur! Ne va mărturisi tot...
- La cei șapte zeci de ani ai săi, vorbi sarcastică franțuzoaica, nu cred că își mai aduce aminte nici ce a mâncat dimineață.
- Dar și-a amintit de tatăl meu. Mâine ne întoarcem la New York.
Irene părea total dezamăgită.
- Acum unsprezece ore, adăugă ea ușor intrigată, nici nu voiai să auzi de planurile mele, totuși pari foarte insistentă în momentul de față.
Edith credea că făcuse o greșeală colosală să își aprindă entuziasmul, până când sora ei continuă veselă:
- În sfârșit ești de acord în privința ideilor mele!
*
La unu după-amiaza, după un drum lung de patru ore late, Edith, Irene și Arsene Dupont se găseau în New York, renumita metropolă de pe statul cu același nume.
Dupont trânti portiera plictisit peste măsură. Să conduci atâta timp e un calvar, dar trebuie recunoscut că a meritat. Nu mereu ai norocul să vizitezi asemenea orașe de două ori pe săptămână.
- Într-acolo, zise detectivul, arătând înspre o stradă apropiată. O tăiați în lung, cotiți la dreapta și continuați până la poarta aceea. Face legătura între Cartierul de Aur și cel de Argint.
Denumirea aceasta îi părea familiară lui Edith, la fel și imaginea aceea rece și lipsită de personalitate a porților de fier murdar; acestea se înălțau cel puțin cinci-șase metri deasupra asfaltului dantelat de eroziuni provocate de roți de mașini și trăsuri.
Mergeau liniștiți pe trotuar, iar când ajunseră la intrare, Edith simți un fior de emoție.
- Casa mea! strigă ea și alergă încântată.
Eșarfa de mătase cu impremeu floral îi flutura sălbatic în urma ei. Se apropie de poartă, deschise în grabă poarta și...
- Uluitor! Nu cred așa ceva!
Cochetul cartier de altădată, îmbălsămat de miresmele de flori văratice nu mai era azi de argint, era de cenușă. Da, cenușă. Peste tot domneau gunoaie, pereții caselor erau scrijeliți de var, iar unele locuință dormeau în paragină.
- Nu se poate! exclamă din nou Edith. Nu! E imposibil...
- Au avut parte de zile grele, zise Dupont invitând-o atât pe ea, cât și pe sora ei, să o viziteze pe doamna Sally Green. Eu voi pleca, merg la restaurantul Rosebund să închiriez o masă și să comand ceva. Vă aștept acolo, mademoiselle Brehat.
S-a făcut imediat nevăzut.
Edith încă se văita șocată de peisajul trist din fața ochilor ei.
Nu se opri din alergat. Ocoli o casă cu acoperiș de carton, apoi se îndreptă spre o cocioabă uitată, aproape dărâmată. Îngrozită de imagine, Edith pătrunse înăuntru. Inima îi bătea nebunește, se emoționa grozav.
Înafară de două paturi, ceva mobilier de bucătărie și un dulap, nimic nu mai ieșea în evidență.
- Multe obiecte au fost furate, murmură un glas.
Edith făcu stânga-mprejur și fu surprinsă de străina din spatele ei. Era o bătrână zâmbitoare, veselă, al cărei păr cărunt și cârlionțat se ivea din strânsoare unei basma. Era îmbracă sărăcăcios, cu o rochie de casă zdrențuită și o jachetă de stofă verde-crud.
- Știam că o să vii odată, repetă străina. Știam, micuță Cynthia.
Edith o recunoscu într-o clipă pe Sally datorită faptului că ea obișnuia să o strige pe numele mamei ei.
- Ce s-a întâmplat cu casa mea? rosti în cele de urmă tânăra. Dar mai ales, unde a dispărut tata?
- Am încercat să am grijă de ea, dar noaptea veneau hoți și furau. Până și cărămizile din ziduri le luau.
Sally se sprijini de blatul dulăpiorului.
- Nu știm nimic de el. A plecat brusc.
Edith simți cum se descurajează, dar zgomotul pașilor surorii sale o trezi la realitate.
- Aici erai! strigă Irene intrând.
- Tu trebuie să fii Brehat, musafira mea de ieri, vorbi doamna Green.
Franțuzoaica încuviință din cap.
- Cum adică nu știți nimic? se răsti Edith după ce examină atentă încăperea.
Deschise unicul sertar al dulapului și, printre scame și praf, găsi o fotografie alb negru, murdară și ruptă.
Corpul îi tremura, amețea pur și simplu la vederea acestei amintiri și închise ochii. Da, momentul acela i se reafișa în memorie, acea poză specială de familie pe care o făcuseră în urmă cu aproape douăzeci de ani. Era ea, un copil de cinci anișori, alături de Cynthia, răposata sa mamă, și Richard, tatăl pierdut.
Încheieturile și glezneră îi slăbiseră grozav și scăpă fotografie, apoi, căzând în genunchi, se prăbuși de nervi. Nu putea să mai facă față situației, nu mai putea suporta gândul că toată viața ei va trăi cu conștiința obosită de ideea că e cea mai trădată persoană din Univers.
CITEȘTI
Tată
Fiksi Umum„Lumea nu e a celor care pot, ci a celor care vor" Niciodată nu vei reuși să îți ascunzi sentimentele în totalitate. Indiscutabil cineva îți va descoperi nemulțumirile sau amintirile care te frământă. Edith a încercat să uite...
