Tată

6.1. Jules Ferry

Irene era îngrozită. Abia plecase cu Arsene Dupont din vila sa și se îndrepta spre o destinație necunoscută. Niciodată nu îi mai fusese atât de frică; era o fire colerică, insensibilă, cu greu vedea partea rea a unor lucruri.

Și totuși...

Afară ploua cu găleata. Fire de apă argintii se prelungeau alene pe geamul mașinii, lăsând dâre lucioase în urmă. Cerul gri afișa trist și sumbru; mașina o lua pe drumul neasfaltat și noroios de țară, cel care făcea legătura dintre casa Brehat și cea mai apropiată comunitate de oameni.

Mașina scruta cu o viteză considerabilă șoseaua din pădure, lăsând în urmă copacii copaci triști și ruginiți. Irene privea împrejurimile; iubea locul acesta. Mereu l-a iubit. Era casa ei. Când părinții ei s-au mutat pe pământul american, avea doar cinci ani. Știa limba engleză, dar nu era obișnuită cu accentul de pe acest meleag. Învățase engleză britanică, nu pronunța ultima consoană a unui cuvânt. Diferențele între cele două accente le vedea mai bine la Edith. Ea avea mai mult „tupeu" în a pronunța cuvintele, mai mult avânt, dar Irene fusese învățată să aibă grijă la consoane.

Mașina lui Dupont se opri în intersecție, apoi viră la dreapta.

- New Woodstock? întrebă plictisită Irene.

- Vei vedea.

*

Edith se simțea cumva goală pe dinăuntru. Lipsea ceva din interiorul ei, dar nu era din cauza faptului că îi era foame, așa cum spunea Arlene, ci pentru că se lovea de sentimentul de străinătate pretutindeni. Până și aerul respirat era rece și neprimitor.

Dacă știa ceva despre orașul acesta, cu siguranță era din cauză că Irene îi povestise multe despre el. Aparent, aici locuiau răposații ei bunici. Irene trăise în zona aceasta doar câteva luni, când ai săi era plecați în America. De fapt și sora sa călătorise mult la viața ei, atât de mult încât Edith se simțea uneori prost că abia vedea strada din fața orfelinatului. Dar nu era vina ei că locuise opt ani în acel pension.

Coborâse din tren de mai bine de o oră. Se plimbase prin împrejurimi și tot ceea ce vedea deosebit la Calais erau palmierii. În schimb domina același ideal de oraș poluat.

Prima idee care îi venise fusese să caute locuința bunicilor Irenei. Aici se blocase pentru că niciodată nu fusese curioasă să știe unde stai ei exact. Calais era un oraș mare. Dar numele familiei Brehat era și mai mare.

Edith găsi un paznic lângă un magazin de bijuterii. De obicei oamenii aceștia știau și vedeau multe. Se apropie de el, salută politicos în limba franceză și zâmbi. Paznicul nu părea prea încântat să interacționeze cu un străin.

- Caut pe cineva, vorbi prima Edith. Familia Brehat sau cel puțin o adresă care ține de acest nume.

El își dădu ochii peste cap.

- Nu sunt un furnizor de informații, spuse.

- E ceva urgent. Nu am unde să întreb. Mă gândeam că știți.

Părea total neinteresat. Edith se împiedica în cuvinte, habar nu avea ce să mai scoată.

- ...Te rog?

- Chiar atât de mult riști?

De data aceasta, paznicul îi întoarse spatele. Uneori, când vorbea limba franceză, Edith se gândea că folosea fără să știe cuvinte jignitoare. Totul depindea de accent. Se uită în direcția Arlenei. Aceasta se așezase pe o bancă și aștepta. Expresia feței sale sugera plictiseală și oboseală. Probabil și ei îi era foame.