Tată

2.4. Irene

Pe când adulții discutau neinteresați de ceea ce se întâmpla în jurul lor, fata dispăru printre mese.

Se furișa pe lângă siluetele înalte ale invitaților ca un paianjen mic și rătăcit până la una dintre uși. Dorea nespus de mult să iasă afară și să ia o gură de aer, dar spre marea ei dezamăgire, înaintea ochilor îi era înfățișat un coridor scurt, închis, de o parte și de alta existând câteva uși.

Fără să știe încotro s-o ia, intră într-o încăpere.

Surprinsă, observă că pe-un fotoliu stătea o fată cu păr șaten, ai cărei ochi cenușii urmăreau paginile unei cărți.

Zgomotele de clanță o treziseră din cufundarea sa în gânduri. Se ridică în picioare.

- Parles-tu français? întrebă vizitatoarea.

- Non, je ne sais pas français, rosti cealaltă blocată.

Fata cu păr blond râse amuzată.

- Da, sigur că nu știi! spuse ea pe un ton sarcastic. Mă numesc Irene și încerc să dau de ușa de ieșire. E foarte cald aici. Tu cum te numești?

- Ămm...

Irene se uita la noua ei prietenă. Înțelese că poate era mai timidă de fel și acceptă să continue în altfel conversația:

- Părinții mei, domnii Brehat, au venit aici pentru a o ajuta pe minunata doamnă Robertson financiar...

„Minunată?!"

- Orfelinatul merită ajutat, termină Irene.

Cealaltă fată era total uluită!

- Zici că doamna Robertson e... minunată?! exclamă ea.

- Păi... Bineînțeles! Cu câtă căldură ne-a primit ea, ce frumos ne-a vorbit și cât de explicit ne-a prezentat pașii pentru a face donația! E așa de drăguță...

- Nu o cunoști! Este cea mai rea ființă din lume! Te sperie...

O liniște înfricoșătoare pătrunse în cameră.

- ... Și poate că ar fi mai bine dacă mi-ai arăta, până la urmă, ieșirea, rosti Irene.

Orfana îi făcu semn să o urmeze pe coridor. Deschise o ușă ce ducea în tindă, apoi în curte. Când dădea să plece, fata cu păr blond o prinse de mână.

- Cum te numești?

- Edith, răspunse ea.

*

Pășind pe aleea brodată cu albe flori înghețate, Irene se tot gândea la ceea ce-i zise străina adineauri. Cerul era îmbrăcat în al său veșmânt înflorat cu licăriri cerești și încununat cu măreția lunii argintii. Vârfuri de brazi ninși își ridicau contururile zimțate în văzduh, privind de sus la grădina albă, luminată de felinare ruginite.

Adieri reci ce cărau miresme de iarnă scuturau ramurile îngreunate de zăpadă, oftând din nou că amarnica pustietate a nopții le este casă.

Fata se așeză pe o bancă. Auzea confuz glasuri de oameni și zgomote de pahare ciocnite în sala mare.

Zburătoare iernatice mișcau silențios crengile. Fâlfâindu-și aripile reci, ele împrăștiau neaua fină pe potecile de printre copacii goi și uscați.

Irene urmărea se colo-colo cu privirea elementele naturii. Simțea cum frigul îi pătrundea îi piele, dar nu-i păsa. Nu dorea să se întoarcă în sală, ci voua doar un moment de singurătate.

Un sunet provocat de-o vrabie ce-și lua zborul o determină pe copilă să-și întoarcă involuntar capul. Privirea tinerei focaliză doar o ramură uscată căzută în stratul pufos de zăpadă. Poate acest lucru ar fi fost total ignorant dacă domnișoara Brehat nu ar fi observat bucata de hârtie mototolită de lângă trunchiul arborelui.

Se aplecă să o culeagă. Desfăcu hârtia.

- Hmm... murmură Irene, cerneală Parker, fabricată în Philadelphia...

Trăind într-o familie de viță nobilă, Irene avea un simț al observației așa de bine dezvoltat, încât nimic nu-i scăpa din ochi.

Rândurile scrise în grabă, cuprinzând și pete de cerneală, exprimau atâta durere! Era o scrisoare destinată lui Moș Crăciun, dar nu orice fel de scrisoare, ci una ce părea mai mult a fi un portal al sufletului ce te ducea în adâncul simțirilor umane... Oricine ar fi scris aceste cuvinte avea inima frântă de trădare, singurătate și ură.

La sfârșitul înșiruirii acestor contorsionări sufletești, era lăsat numele expeditorului: Edith Barker.

Irene simți un fior rece ce-i străpungea trupul. Închise ochii și înghiți în sec. Ea nu era decât o altă fată alintată și răsfățată și cu siguranță nu înțelesese vreodată durerea. Însă de data asta, conștiința ei striga din lanțurile suferinței, ca și cum ea ar fi avut parte de toate acestea.

Intră în grabă în clădire, apoi se strecură în camera unde se întâlni cu orfana.

Dar aceasta nu era acolo.

Alergă spre sala mare și, intrând, se întâlni cu mama ei.

- Ma cher! exclamă. Unde ai dispărut?

Tânăra femeie își îmbrățișă afectuos fiica.

- Am ieșit să iau o gură de aer, primi ca răspuns.

În fața întregii mulțimi, doamna Robertson vorbea cu pasiune despre dorința locuitoarelor orfelinatului de a avea o familie. Urmară fetele cu poeziile lor și reîncepu un nou șir de colinde.

Edith nu era acolo. Ea nu mai voia să facă parte din cor.

Irene nu renunță așa ușor. 

În timp ce se apropiau de masa lor, Irene își ridică ochi către mama sa. Nesigură pe ea, dar hotărâtă, rosti:

- Mamă, mi-a venit o idee!

Chiar atunci, cele două se așezau la masă, unde le aștepta tatăl.

- Estelle! zise el. Unde ai fost?

- Micuța Irene vrea să ne anunțe ceva, Bernand!

Cei doi părinți își priveau fiica zâmbind.

- M-am întâlnit cu o fată pe nume Edith și...

Făcu o pauză să vadă dacă celor doi adulți le pasă de ceea ce vorbește ea.

- ... Mă gândeam să o adoptăm.

Domnul Brehat se înecă cu șampania pe care o degusta în timp ce asculta vorbele fetei, iar doamna Brehat tresări.

- Incredibil! strigă tatăl. Incredibil mai e ce-ți trece prin cap!

Irene se rușină.

- Dar... Tată! Nu tu ziceai că e bine să-i ajutăm pe orfani?

Mama îl privea pe tată sugestiv.

- Trebuie să știi, ma cher, zise el, că frații adoptivi nu sunt jucării...

- Jucării! țipă enervată Irene. Voi nu vedeți că m-am maturizat? De ce comparați jucăriile cu tot ceea ce-mi doresc?

Plângând, ea ieși afară fugind. Estelle ar fi vrut să meargă la ea, însă Bernand o opri.

- Las-o, spuse el indiferent, e normal pentru ea să aibă asemenea speranțe inutile.

Femeie se încruntă.

- Greșești! Fata noastră are mare dreptate. Pentru noi nu ar fi greu să aducem sub aripa noastră încă un copil. Avem o casă mare și spațioasă, de ce să ne mințim odorul că nu dispunem de o locuință încăpătoare sub pretextul că ceea ce are în plan este imposibil? De ce ne batem joc de ea? Am putea măcar să o apreciem că are un suflet deschis și așa de bun, că riscă să-și împartă lucrurile cu un alt copil! Oh, Bernand, tu nu înțelegi!...

Bărbătul își sprijini fruntea în palmă.

- Unde o mai pot găsi pe doamna Robertson? întrebă scurt.