Tată

6.3. Fugi și taci

- Și dacă nu veneai? întrebă unul dintre, mai scund, pe care Arlene îl poreclise în șoaptă Butuc

- S-ar fi supărat pe mine și nu mă mai chema la cină, răspunse celălalt care, înalt fiind în comparație cu celălalt, fu botezat de adolescentă Tulpină.

- Ai o mamă strictă, vorbi Butuc. Să te oblige să mergi cu ea la cumpărături... Dar nu pricep, atât de importantă e pentru tine o amărâtă de cină? Și ce dacă te împotrivești să mergi cu ea? 

Tulpină privi în pământ.

- Al, eu încă sunt sărac lipit și ea îmi dă mâncare pentru fiecare masă a zilei. Chestia asta se petrece încă de când am terminat liceul.

- Strânge și tu niște bani! izbucni Butuc. E chiar atât de greu?

- Da, când nu ai unde să te angajezi.

Cei doi cotiră, vorbind în continuare despre locuri de muncă și bani. În liniștea nopții auziră un câine lătrând.

- O fi Barnie, remarcă Butuc. L-am lăsat aici... Mă gândeam că o va găsi pe fată.

- Ai avut o idee proastă, spuse Tulpină. A trezit tot cartierul, pun pariu!

Ignorându-l Butuc o luă înainte ca să întâmpine câinele. Tulpină se sprijini ce spatele de un zid, lângă un tomberon de metal. Îl durea capul și era obosit. Încă de la ora cinci era cu mama sa prin mall, ajutând-o să care sacoșe mari și greoaie. Își aprinse o țigară. Dacă tot era cam sărac măcar să facă ceva cu mărunțișurile adunate. Nu era foarte frig, era început de septembrie, dar își simțea încheieturile reci.

Se întunecase absolut. Atmosfera era cețoasă, fără lună și stele, liniștită - dacă ar fi fost să ignore lătrăturile lui Barnie și jignirile vecinilor la adresa stăpânului. Putea auzi mașinile undeva pe niște străzi mai apropiate, deși Jules Ferry se dovedi a fi pustie.

Arlenei nu-i era frică de întuneric, dar bezna dintr-un tomberon era îngrozitoare. Din fericire ea și Edith nu găsiseră gunoaie sau alimente putrezite care să apropie șobolanii, dar chiar și așa încă se înfiora la gândul că ei puteau fi oriunde.

Edith își ținea genunchii la piept și privirea-i era umilă. Ce e drept, nu-i prea era frică, ar fi putut prea bine să sară din tomberon și să fugă sau să-i înfrunte pe cei doi bărbați. Dar o avea pe Arlene cu ea și nu ar fi riscat chiar atât de mult. Trebuia s-o protejeze, nu s-o trateze ca pe egalul ei. Era doar un copil și nu-și putea purta încă de grijă singură.

Ce căutau oamenii aceștia aici? Dacă Arlene avea dreptate, de ce vorbeau despre ea? Ce treabă aveau cu ea? Edith nu cunoscuse prea multă lume. Probabil Irene o căuta... Poate ea ar fi vrut s-o aducă înapoi, dar nu știa cum. Însă nu-și putea explica de ce aduceau cu ei un câine periculos ca s-o fugărească pe Arlene. Și mai presus de toate, exista vreo metodă de a se face nevăzută? De când ajunse în familia Brehat Edith învățase să fie pașnică. Se temea că nu avea să o rezolve prea bine cu ei.

Arlene era epuizată. Tânjea să îmbrățișeze așternuturile unui pat moale, iar lui Edith îi părea rău. Nu știa dacă din cauză că nu putea să facă mai nimic în situația de față sau că nu o lăsase pe Arlene în Londra să-și continue singură călătoria.

Tulpină termină țigara în mai puțin de două minute. Îi turti neglijent capătul arzând de perete, apoi vru să arunce mucul pe asfalt, dar se gândi că dacă tot se afla lângă el un tomberon să-l folosească. Îl azvârli în el. Mucul căzu pe părul Arlenei, dar ea se scutură imediat și pică pe jos. Edith îi ordonă din priviri să nu se mai foiască. Dar fusese prea târziu.

Când Arlene se scutură câteva ziare pe care stătea foșniră zgomotos. Tulpină tresări, gândindu-se la șobolani și la alte creaturi degustătoare. De lângă tomberon ridică o țeavă murdară pe care o vârî în gunoi în căutarea animalului. În tot acest timp cele două tinere își ținură respirațiile. Țeava o lovi pe Arlene în umăr, iar ea țipă și apucă obiectul cu ambele mâini trăgându-l în jos. Tulpină nu se aștepta la așa ceva și se sperie.

Edith fu prima care reacționă. Se ridică în picioare, sări rapid peste marginea tomberonului - pur și simplu nu-i venea să creadă cât de bine procedase că își luase pantaloni pe ea și nu obișnuitele ei fuste - și o săltă și pe Arlene. Tulpină zâmbi murmurând un „Aici erați". Edith îi făcu semn lui Arlene să fugă. Fata nici nu mai încuviință; îi înmână lui Edith țeava și dispăru după colț.

Edith tremura. Ținea vârful țevii în direcția lui Tulpină. Acesta își încrucișă brațele sfidător.

- Edith Brehat, nu e așa?

Își mută greutatea corpului pe un picior. Edith avu impresia că vrea să se apropie și strânse obiectul metalic până degetele i se albiseră.

- Îmi pare rău de deranj, dar eu nu am nicio treabă cu tine. Mi s-a zis că te caută cineva. Atât.

„Clar Irene", gândi Edith. De data aceasta Tulpină făcu un pas. Chipul lui se lumină datorită luminilor stradale care traversau acea porțiune de șosea. Avea aerul unui bărbat din păturile inferioare ale societății, iar hainele confirmau aceste presupuneri. Nu e de mirare de ce încă mai stătea pe banii mamei.

- Stai departe! vorbi Edith. Se aștepta ca vocea să-i sune grav și amenințătoare, dar fusese doar un chițăit datorat stresului și fricii acumulate. Se depărtă încă sugerând autoapărare cu țeava de fier deși era sigură că nu avea să lovească pe cineva. Era mai mult din cauză că era slabă și lipsită de forțe, deși undeva în sinea ei ar fi simțit puțin regret dacă l-ar fi lovit.

Edith strânse din dinți.

- Nu cumva să ne urmărești sau sun la poliție!

Aruncă în el cu țeava. Nu-l nimeri. Aceasta căzuse pe asfalt zăngănind. Tulpină privi furios în jos. Când își ridică ochii, Edith fugea mâncând pământul. El pornise după ea mult mai rapid, strigând-o pe nume. Ea gâfâia speriată și se străduia să nu se împiedice de ceva pentru că era întuneric și nu vedea prea multe. În timp ce zbura efectiv deasupra solului simțea cum i se înmoaie picioarele și cedează.

Coti în dreapta, direcția opusă din care veniseră mai devreme cei doi străini. Încă nu o văzuse pe Arlene, iar măruntaiele parcă i se topiseră. Unde putea să fie? Era în siguranță? Se urcase oare pe vreun alt balcon?

Era un avantaj să fii înaltă. Avea picioarele lungi și prinsese distanță față de el. Tulpină încă mai urla după ea, dar era prea speriată să îl asculte. O lua în diferite direcții, încercând să-l facă să-i piardă urma. Nu alerga patru metri că făcea o întorsătură bruscă. Gâfâielile i se transformaseră în ușoare suspine.

Tulpină era mult prea departe de ea. Edith nu se putea opri din alergat; nu acum, cel puțin. Trebuia să găsească un loc sigur în care să se ascundă. Se aruncă după o mașină rostogolindu-se. O dureau picioarele atât de rău încât contactul violent cu pământul îi dădu sentimentul că membrele îi sunt sfărâmate precum bulgării de calcar. Încerca să-și recapete suflul, dar o gurea teribil gâtul.

Tulpină continuă să alerge, cercetând în jur cu atenție. N-o observase pe Edith după mașină.

Se simți ușurată. Își atinse ceafa cu mâinile. Transpirase. Își așeză fruntea pe genunchi.

Irene nu i-ar fi făcut niciodată asta. Irene era sora ei, era motivul pentru care Edith îmbrățișase viața în cadrul unei familii. 

Dintr-odată simți cum este trasă de păr. Îi auzi pe Tulpină și Butuc râzând.

- Bună treabă, Martin, spuse Butuc cu mâinile-n șolduri.

---------------------------

Yey