Tată

4.5. Edith o ia razna

Dimineața nu începuse tocmai bine pentru Irene. Adormise în camera surorii sale, având lacrimi uscate pe obraji. Nici nu-și schimbase hainele de zi, încă avea pe ea rochia cu impremeu floral, în diferite nuanțe de albastru, care obișnuia s-o poarte alături de paltonul alb la ocazii speciale. Se îmboțise grozav, ca o foaie de hârtie mototoilă. Însă nu-i păsa. Nu-i păsa în acele momente de cumpănă.

Nu deschise ochii bine că alergă pe scări în grabă. Fugi în sufragerie, scoase telefonul fix din furcă și formă un număr. Își așeză telefonul la ureche, închizându-ți ochii și murmurând cuvinte de sprijin moral pentru ea însăși. Când cealaltă voce răspunse, ea tresări.

- Bună dimineața, domnule Dupont! zise.

Avea mari emoții. Nu știa dacă să îii zică sau nu... Să aibă încredere în el? O va ajuta?...

- Bună dimineața și ție, mademoiselle, spuse Arsene. Vă pot ajuta cu ceva?

...Dar cum avea să o influențeze negativ faptul că îi mărturisea detectivului grava problemă?

- Voiam să vă rog...

Stai așa! Dacă acesta avea să ciripească tot unor curioși jurnaliști, care să îl iscodească? Ar fi fost oribil să fie asaltată mai mereu de reporteri tupeiști; nici măcar la câteva mile bune de cea mai apropiată comunitate de oameni nu era în siguranță.

- ...Adică să vă spun că... Vă invit să serviți micul-dejun la noi.

Fusese o greșeală grotească să ceară ajutorul unui detectiv. Îndrugă o scuză și, după ce reuși să-i dea de capăt conversației, răsuflă ușurată. Expirația sa zgomotoasă pătrunse în receptor, până la Dupont. Nu prea înțelegea situația, nu își dădea seama ce e cu mademoiselle Brehat, ceva nu era la locul lui... Dar oare ce?

- Desigur, voi veni! spuse el încercând să pară că nu sesizează nimic neobișnuit. La ora nouă voi fi acolo. Totuși, am îndrăzneala să întreb cu ce motiv.

Finalul acestei discuții telefonice era departe. Dupont voia să se informeze bogat, trebuia să fie sigur că totul era în regulă.

- Voiesc a vă mulțumi personal, adăugă relaxată Irene, pentru efortul depus în ceea ce privește căutarea domnului Richard Barker. Chiar dacă nu am ajuns decât la concluzia că dumnealui și-a schimbat locuință, că probabil e de negăsit, ori că și a început o nouă viață, drumurile până la New York și înapoi, obositoare de fel, au avut nevoie de bunăvoința dumneavoastră. Repet, vă aduc la cunoștință mulțumirile!

Arsene Dupont acceptase din nou invitația și închise. Să împartă micul-dejun cu altcineva nu era sub nicio formă o problemă pentru Irene, dar tocmai consumase în ultima frază trasmisă detectivului prin telefon orice subiect de discuție pe care și-l plănuise pentru masă. Ghinion!

La cererea Irenei, bucătăreasa, doamna Doyle, se apucă de făcut un meniu apetisant pentru micul-dejun. Amber pregăti salonul pentru musafir. Williams profită să o vadă pe stăpână binedispusă (deși în interior sufletului său era pe punctul să izbucneacă într-un plâns dureros) și îi înmână un plic. Da, altă scrisoare de la Samantha Whitman.

„Mademoiselle Brehat,

Bună ziua! Ce mai faceți? Bănuiesc că totul este foarte bine. Am terminat de recitit interviul și am fost lăsată pe gânduri. Ați zis că George Garcia a fost oprit pe moment de un scaun aruncat în cap de sora dumneavoastră, Edith Barker. Tot am cugetat o vreme și am decis să prezint în această dimineață interviul. L-am postat deja pe blogul meu și multă lume a întrebat de ea. Știți, poate am ocazia să o invit chiar în platou. Acum depinde de dispoziția ei, deși să cunoașteți că telespectatorii așteaptă cu nerăbdare să audă povestea de la ea. Ar fi păcat să îi dezamăgim, nu e așa? Să îmi trimiteți o scrisoare cu răspunsul dumneavoastră!

S. Whitman"

Inevitabilul se produse. Poate că nu era vreo amănunțiere exagerată a interviul, vreo tentativă de calomniere sau orice altceva, era doar Edith. Cu toții o voiau pe Edith. Dar dacă ea nu ar fi plecat, poate că Samantha ar fi fost mulțumită. Acum, era într-o situație neplăcută.

Puse înapoi în plic scrisoarea și i-o dădu lui Williams, zicând:

- Dă-o la gunoi și prefă-te că nu știi nimic de ea.

Majordomul făcu întocmai, nedumerit. Nici nu întrebase ceva, nu ar fi vrut să îi strice și mai tare dispoziția.

Doamna Doyle gătea liniștită un meniu franțuzesc, cu salată de fructe și prăjituri, pe lângă minunata cafea cu lapte. Ieșea un mic-dejun ca la carte, exact cum trebuia.

În cele din urmă sosi și invitatul, cu vreo zece minute mai devreme. Cel mai probabil, după cum era învățată Irene la cursurile de bune maniere, când cineva sosește înaintea orei stabilite, plănuiește să plece mai repede, iar cine vine cu întârziere, va sta mai mult.

- Am ceva treabă în Rochester, va trebui să părăsesc masa la și jumătate, zise Dupont.

"Touché!" gândi încântată Irene. Pentru ea, era important să nu fie nevoită să îi mărturisească nimic, cu cât pleca mai repede, cu atât era mai bine.

Amber aduse bucatele gătite de doamna Doyle. Cei doi serveau în tăcere gustosul mic-dejun. Cu toate acestea, Arsene Dupont avu curajul să înceapă o conversație.

- Domnișoara Barker nu vine?

Întrebarea o cam speria pe franțuzoaică.

-Ămm... se bâlbâia. Din păcate, nu cred...

- Dar unde e?

Musafirul începu să se uite prin jur. Nu c-ar fi avut incredibilul succes să dea de ea pe acolo, dar încerca să pară convingător de curios.

- Va veni măcar? adăugă.

- Nu, scuzați-i lipsa... E plecată...

- ...De acasă!

Exclamația triumfătoare a lui Dupont răsună brusc. Detectiv, desigur...