Tată

1.3. Cearta

        Fericirea ar trebui să fie o răsplată și nu un scop. Păcat, însă, că mulți nu înțeleg această diferență. Edith știa că, în mod normal, după acești ani îngrozitori, ceva minunat trebuia să se întâmple. Așa spera, cel puțin. Spera ca eterna ei durere să ia sfârșit. Dar a cui era îndatorirea de a-i îndeplini dorința?

        Era uimitor cum Edith putea avea în continuare firea rigidă. Nu zâmbea niciodată. Singurele momente în care inima ei nutrea fericire și plăcere erau rare. Mirra, simpatica felină cu blana argintie, se strecura într-un dans suav printre picioarele domnișoarei Barker. Fata înțelegea mesajul: pisicuța voia alintată, voia să i se acorde atenție. De foarte multe ori primea ce-și dorea, iar acest fenomen dădea naștere unui semn de întrebare pentru Edith. Deseori se întreba de ce această ființă are tot ce-și dorește, iar ea încă aștepta să i se materializeze visul?

        Mirra nu era nici pe departe deosebită. Era o pisică banală, de un an aproape. Culmea, mica vietate fusese găsită într-un șanț în urmă cu luni de zile. Fetele credeau că Mirra e orfană, sora lor...

*

        — Poate faci ceva și rămâi aici, cu noi, spuse Edith.

        Alice o privea îngrijorată. Știa că trebuie să nege această afirmație.

        — Îmi pare rău, rosti tânăra, dar niciodată nu ne vom mai întâlni!

        Vocea sa de înger, delicată, exprimând minunat de bine durerea lui Alice, răsună în întreaga încăpere. Privirile tuturor fetelor se ațintiră asupra ei, priviri deznădăjduite.

        Dintr-un colț, doi ochi întunecați urmăreau înduioșătoarea scenă de rămas bun. Silueta își încrucișase brațele subțiri, sprijinindu-se de perete. Nu renunța nicidecum la aspectul unei ființe înfricoșătoare, iar gândul că Alice va pleca curând îi liniștea sufletul trufaș.

        Watkins se ridică de pe canapea, această mișcare fiind imitată de alte câteva fete. O observase de ceva vreme pe fata din cealaltă parte a sufrageriei.

        — S-a întâmplat ceva, Gertrude?

        Copila și descrețit fruntea albă și și-a lăsat mâinile să-i cadă pe lângă corp. Trase aer în piept, lăsându-l apoi să iasă zgomotos. Buzele sale uscate se mișcau tremurânde și încet, încet, ele se arcuiau într-un zâmbet. Un zâmbet specific biruitorilor.

        — În sfârșit, pleci! strigă emoționată Gertrude.

        Alice încremeni. Ce voia să insinueze adolescenta?

        — Oferă-mi un moment de gândire, te rog, zise ea. Nu înțeleg la ce te referi.

        Gertrude înțelese. Watkins nu dorea absolut deloc să se dușmănească cu ea. Cu toate acestea, pentru fată, era tot mai tentant s-o enerveze pe tânără.

        Începutul încăiererii se derula înaintea fetelor de la celelalte corpuri. Începea un duel.

        — Spune sincer! izbucni deodată Gertrude. În tot acest timp, scopul tău a fost să te superiorizezi față de mine și să mă intimidezi, nu-i așa?

        — Dumnezeule! n-aș fi îndrăznit...

        — Recunoaște, Alice! Atât ai vrut! Atât! Ai fost mereu invidioasă pe mine că eram mai pricepută ca tine la poezie. Nu-ți mai ascunde chipul meschin în spatele măștii tale!

        — Tu știi ce vorbești?

        Aceste vorbe au fost rostite cu o duritate remarcabilă. Cu toții admirau oripilați confruntarea în care Watkins ajunse obligată.

        — Vă rog, calmați-vă! vorbi Felicia. Nu avem de ce să ne certăm astăzi. Gertrude, încetează! Nu este cazul să iscați conflicte din îmtâmplări trecute!

Invidioasa copilă luase imediat o reputație proastă printre celelalte. Se uita în jur și cât vedea cu ochii erau doar fete indignate de comportamentul adolescentei. În ciuda tuturor acestor detalii, se considera nedreptățită și neiubită.

Alice tremura șocată. Firea ei angelică nu mai cunoscuse până atunci asemenea situații. Știa că de-a lungul anilor, Gertrude îi avea pică, dar de ce oare?

Prin mulțimea de fete ce le înconjurau pe Watkins și Moore, Edith ofta plictisită. O cunoștea prea bine pe Gertrude, iar așa cum se așteptase, adolescenta avea să se bucure de plecarea tinerei. Barker ar fi vrut s-o sfăuiască pe Alice să nu se dea bătută. Chir atunci când copila încerca să-și părăsească locul, ușa se deschise scârțâind. Toate fetele înmărmuriră, căci știau cine le vizita.

Doamna Robertson se ivi în prag. Ochii ei confuzi, înconjurați de rama aurie a ochelarilor, căutau o explicație pentru circul din sufragerie. Grupul de orfane se destrămase pe loc, iar singura care rămase sub ochii doamnei director era Edith...

- Barker! strigă femeia. Ce se petrece aici?

- Nimic important, doamnă, răspunse fata.

- "Doamnă director", Barker!...

Edith insufla revoltă pentru ființa de dinaintea ei. Își întoarse capul spre Gertrude și Alice care se așezaseră pe canapea îngrozite. Fata murmură o frază înțeleasă doar de ea, apoi reveni la poziția ei normală.

- Nimic important, doamnă director.

Directoarea se încruntă la vederea celorlalte tinere.

- Ce-i cu voi două? Iarăși vă certați? Pentru numele Lui Dumnezeu, încetați!

Robertson făcu un semn cu mâna. Alice, respectuoasă, dar în continuare îngrijorată, se ridică și se îndreptă spre femeie. Tremura din toate încheieturile, își ridicase timidă în sus, așteptând ca directoarea să o mustre.

Dar nu s-a întâmplat așa. În clipa următoare, palma rece și albă a doamnei atinse violent obrazul fierbinte al lui Watkins. Fața i se înroși, imediat fiindu-i acoperită de lacrimi. Inima tindea să-i sară din piept, iar în curând, hohote de plâns zguduiau pereții. Alice căzuse în genunchi...

Edith privea consternată scena. Pentru prima dată în viața ei, imaginea directoarei Robertson era încărcată cu teamă. Pentru prima dată, micuței îi era frică de ea. Niciodată până atunci nu a avut motive să i se supună doamnei, dar lovitura aceea puternică era semn că pedeapsa corporală nu se oprea aici.

Inima lui Gertrude se îmbrăca cu fericire, dar și cu frică în același timp. Nu știa ce va urma, dar știa ceea ce este deja consumat. Dacă Alice fusese pedepsită, iar acesta era scopul întregii încăiereri...

În timp ce Watkins plângea la picioarele directoarei, Edith încă stătea neclintită, iar Moore aștepta verdictul, Adelaida intrase zgomotos în cameră. Fără să-i pese că o speriase pe Robertson, alergă agitată spre Gertrude. O strânse în brațe puternic, apoi întrebă tulburată:

- S-a întâmplat ceva, draga mea? Ești bine?

Câteva secunde, se uită la prietena ei, care nu părea să ia în seamă îngrijorarea Adelaidei. Cea din urmă se întoarse, într-un final, spre Alice. Tânăra se ridicase de pe podea. Ochii ei erau roșii, iar lacrimi seci încă mai încununau chipul său divin. Obrazul drept încă se mai zbătea în durere.

Barker se apropie de Watkins. Scoase din șort o pungă de hârtie.

- La mulți ani, Alice!

În pungă era o pereche de mănuși albe, minunate pentru iarna proaspăt sosită.

----------------------------------------------------------------

Capitol nou! ^-^

Întrebări:

- Ce se va întâmpla cu Alice? Cine este responsabil pentru încăierare? De ce Robertson a pedepsit-o tocmai pe ea? Regretă vreun pic Gertrude?

Ultima editare: sâmbătă, 24.10.2015, 10:00pm.