Tată

5.5. Nimic nu merge bine

Arlene intră grăbită în compartiment; se împletici să închidă ușa fără să-și prindă în strâmtoare rucsacul ce-l purta în spate.

Edith privea șocată cum fata aruncă pe bancheta de vizavi bagajul, aruncându-se și ea lângă el. Fără să spună ceva, șuieră mulțumită.

- Ce am fugit! vorbi Arlene, ștergându-și teatral fruntea de transpirație. Nu am crezut că o să prind trenul. Știi, nu e foarte ușor să alergi pe ploaie, stropii îți intră în ochi și aproape orbești...

- Tu gândești?

Întrebarea veni de la Edith, care albise de groază. Cum nu mai era simpatica domnișoară Barker, ci sarcastica Edith, cea care ura oamenii din tot înăuntrul ei și care acum ar fi făcut orice s-o vadă pe Arlene pe o bancă din gara din Dover, își permitea să devină o scorpie cu fata. Cu fermitatea unei mame, se așeză lângă ea spunând:

- Înșel aparențele. Nu sunt chiar atât de dulce precum par, să știi. Jur că odată ajunse în Calais, te voi trimite înapoi în Londra!

- Nu! Nu! Arlene își încrucișase brațele. Cum stătea cu spatele la Edith, tânăra nu putea să vadă că Arlene lăcrima tristă. Planul ei de a-și face viața mai frumoasă eșua.

Edith se întoarse cu fața înspre geam, acum amândouă stând spate în spate. Ar fi vrut să zică ceva, dar orgoliul îi șoptea că trebuia să o trateze cu indiferență pe Arlene, asta merita copila. Dar nu era greșit să o iscodească, să afle cum a ajuns aici.

- Aș vrea să aflu cum de te-au lăsat ai tăi să călătorești cu o străină.

Arlene tăcea. Privea pe fereastră cum trenul intră în Eurotunel, urmând un lung drum pe sub apă, până în Calais. Atmosfera era încinsă de nervozitatea lui Edith, dar și de tristetțea nemărginită a Arlenei.

Contrastul între sentimentele celor două fete crea o coliziune de nedescris. O fulminație de gânduri complexante, bătăi violente ale inimii, sângele zvâcnind pe sub piele - așa se exprima opoziția dintre ele.

„Reprimă-ți orgoliul. E un copil. Și tu ai fost așa îndrăzneață în copilărie."

Un regret o săgetă asemenea unui fulger tăios. Prea se comportase ca o nemernică cu ea luând-o în sabie din prima. Trebuia să discute cu ea; poate ai săi o maltrateseră, o fugăriseră, o insultaseră. Nu e bine să judeci după aparențe, se știe. Secundele se scurgeau ca niște picături de apă prelinse pe frunzele arcuite ale unui cireș.

Arlene își imagina ce pedeapsă avea să primească de la familia sa. Matt și Cindy aveau să râdă de prostia ei, domnul și doamna Wharton probabil că ar fi dezmoștenit-o pentru că i-a mințit și i-a trădat. Nu era iubită de nimeni. Nimănui nu-i păsa de ea. Numai ei îi păsa de toți.

- Știi, ea începu să vorbească, nu sunt chiar atât de proastă. Ți-a zis mama de prietenii de familie care lucrează în dereticare vagoanelor? Fiul lor mi-e prieten, m-a ajutat să mă strecor. Și mi-am luat pașaportul. Pe ai mei i-am mințit că mă duc la o mătușă oarbă din zonă, am coborât puțin mai târziu decât tine. Problema e că nu am bilet de tren și e foarte scump, nu mă ajung economiile. Dacă vine vreun control sau ceva, mă ascund undeva.

Edith tăcea. În timp ce Arlene vorbise, ea scoase agenda Clarei Wharton ca s-o citească.

- Aia nu e a mamei? întrebă uluită fata.

- Ba da. Sper că nu e o problemă, nu? Am avut nevoie de îndrumare. 

- Fusese agenda, continuă Arlene, căci încet, începu să semene cu un jurnal.

- Serios? Până acum nu a apărut niciun detaliu intim...

- Chestii vechi. Apropo, am o metodă de găsire a paginii în funcție de an. E o metodă a tatei care mi-a împărtășit-o el. Așa a procedat și ea.

Arlene se învârti exact o sută optzeci de grade ca să facă contact vizual cu Edith. Tânăra îi întinse jurnalul și așteptă.

- Ce an?

- Dacă nu greșesc, 2002.

- Deci atunci a venit. Bine. Adunând cifrele, rezultă patru. Scăzându-le, zero. Prin înmulțire, patru.Având în vedere că sunt divizibile, pot fi împărțite și rezultă unu. Avem un cod - 4 0 4 1. Zerourile sunt puse la sfârșit - 4 4 1 0. Primele trei cifre se adună - 9 0. Deci, pagina nouăze-...

- Am găsit! exclamă mândră Edith. 

Apropie jurnalul de ochi, ignorând-o pe Arlene care se străduia să articuleze niște cuvinte. Dar fata știa că era în zadar, după ce Edith va simși dezamăgirea, o va asculta...

Pagina era scrisă cu cerneală de stilou cu rezerve Mannieland, foarte ieftină și celebră în rândul școlarilor londonezi. Prima frază înfățișă povestea unei galeze în trecere alături de copilul ei, amândoi aproape săraci și pe drumuri pe care doamna Wharton cu greu i-a lăsat să se cazeze (ura mizeria, mai ales că cei doi erau murdari). Apoi, istorisi cum un imigrant român se întorcea acasă, în Londra,  și era atât de rupt de oboseală, încât se încumetă să mai plătească o noapte de dormit în pensiune. Ultimele cuvinte fură niște nemulțumiri de-ale femeii la adresa soțului ei, care era mai mereu plecat.

- Nu am terminat, spuse indiferentă Arlene când văzu cum decepția se cosea pe fața lui Edith. După aceea, numărul obținut se înmulțește cu suma cifrelor anului. Trei sute șaizeci, deși ar putea fi o diferență de câteva pagini - la pagina trei sute șaizeci, începe anul 2002.

Edith deschise la pagina cerută și da, acolo începea istoricul anului 2002. „Foarte igenios, ce să zic!".

***

„- Va veni măcar? adăugă.

- Nu, scuzați-i lipsa, e plecată...

- ... De acasă!"

Dupont era detectiv, dar făcea abuz de pricepere în acest domeniu.

- De unde v-ați dat seama? se minună Irene Brehat.

- Servitorii tăi bârfeau pe hol, ce pot să zic.

De fapt, nu era mare lucru să asculți niște zâzanii... Dar trecând peste aceasta, cum de-și permitea să se adreseze cu indiferență unei domnișoare și să mai și folosească apelative precum „tăi"?

- Vă rog, domnule, să vă abțineți în fața presei! spuse cu un strop de amenințare în glas Irene. Știu că e tentant, dar un cuvânt greșit și am făcut-o de oaie...

Dupont zâmbi.

- Desigur, deși aș vrea să mă urmați până la mașina mea.

DUUUUUDE, sunt atât de lipsită de inspirație!