Tată

2.2. Scrisoarea

Edith amețise când citi acestea. Se albi la față ca varul. Își puse capul în palme și începu să plângă în tăcere.

Puse dosarele la loc, închise sertarul cu hârâia, se ridică din scaun, părăsi încăperea și, în deplină liniște, trecu pe lângă canapeaua unde dormea doamna Perkins; nu înainte de a lua un fursec de pe măsuță. Apoi, coborî treptele zgomotoase, traversă coridorul cel lung, deschise încet ușa tindei și se făcu nevăzută afară.

Când intră în corpul B, fu întâmpinată de Hailey ce ținea în mâini platoul cu negrese.

- Ce zici? întrebă ea.

Edith era vizibil indispusă. Acceptă doar să ia o prăjitură de la prietena sa. Se duse în sufragerie unde fetele stăteau pe sofe și vorbeau.

În mijlocul lor era Adelaida...

Ea era sufletul discuției.

Când a văzut-o pe Barker, a schițat un zâmbet glorios. S-a dus la ea și a invitat-o într-un loc retras. Au mers în bucătărie.

- Spune-mi ce ai aflat, rosti ea încrezătoare.

Edith trase aer în piept cu amărăciune. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea... Adelaida se încruntă.

- Să nu-mi spui că mă trădezi!

Această propoziție o lovi dur pe Barker. Nu dorea să fie etichetată nici măcar de o singură persoană „trădătoare". Avea un suflet de nobil și nu-și permitea așa ceva.

- Îți voi spune, zise așezându-se pe un fotoliu.

Adela deveni atentă.

- A fost vorba de malarie!

- Bănuiam ceva de asta, îngână cealaltă.

- Alice a fost prima cu malarie din toată familia, dar s-a vindecat...

Adelaida rămase uluită. Râse puțin, apoi părăsi bucătăria.

- Hei! strigă Edith. Și recompensa?

- Ce recompensă? strigă amuzată Adela, întorcându-se la celelalte fete. Dacă aș fi știut cât de simplă e treabă, nu mă mai complicam cu tine.

- Îi voi spune lui Gertrude! urlă Barker intrigată de această dură infidelitate.

- Nu și dacă îi spun eu directoarei de fapta ta, se auzi glasul celeilalte.

Edith începu să plângă în hohote. Regreta amarnic că s-a înțeles cu o mare trădătoare. Pricepuse acum de ce Alice era certată cu Gertrude: tânăra aduse boală în familie. Auzise povești de la Watkins despre călătoriile acesteia în Africa atunci când era mai mică și, probabil, a luat malarie.

Alice era de vină pentru soarta familiei Moore, iar Gertrude avea toate motivele să o urască!

Până să se însereze, doamna Robertson fu la orfelinat cu cumpărăturile: ciocolată, prăjituri, fructe, decorațiuni și așa mai departe. Nu avu ocazia să afle despre delicioasele negrese pe care fetele le ascunseră în dulapuri. Doamna Miller sosi și ea cu jumătate de oră înaintea directoarei, astfel că dispariția ei nu a fost remarcată.

Seara, fetele dansau în camera de zi împrejurul bradului și se bucurau deoarece următoarea zi aveau serbare.

Numai Edith nu era fericită. Stătea în dormitor și plângea. Luase tocul și începu să scrie la masă:

Dragă Moșule,

Vreau să-ți împărtășesc din nou gândurile mele.

După cum știi, sunt una dintre cele șaizeci de fete din orfelinatul Sf. Maria și îndrăznesc a-ți scrie acum, într-un moment foarte chinuitor pentru mine deoarece nu am cu cine să vorbesc aici.

Alice, „mama" mea de aici, a împlinit vârsta de 18 ani și a plecat. A avut o ceartă cu o adolescentă, Gertrude, și în urma ei au rămas multe semne de întrebare cu privire la cauza încăierării. Adelaida, prietena cea mai bună a lui Gertrude, a vrut să afle motivul neînțelegerii dintre cele două. A auzit de la o altă domnișoară din pension că Alice este cumnata verișorului lui Gertrude. O boală oribilă a atacat majoritatea membrilor întregii familii, iar cele două fete au ajuns la acest orfelinat. Adela mi-a propus o informație legată de domiciliul din prezent al Alicei în schimbul unei misiuni. Eu trebuia să mă interesez în legătură cu veșnică dușmănie dintre cele două. Am descoperit în biroul directoarei: Alice a avut malarie, aceasta răspândindu-se prin familie. Alice a scăpat, dar nu și restul. Cred că Gertrude e supărată rău de tot pe ea căci a fost de vină pentru multitudinea de decese.

Adelaida m-a trădat. Deși i-am adus informațiile dorite, a refuzat să mă răsplătească. M-a mințit, ticăloasa!

Mă simt așa de singură... Parcă vedeam în acest pact prietenie cu Adelaida, dar m-am înșelat. Mă doare gândindu-mă cât de indulgentă am fost cu ea, cât de mult m-am străduit să nu afișez eu trădătoare înaintea ei, când deja plănuia să mă păcălească.

Acum, Moșule, îți spun cât de josnică am putut să fiu, dorind a sparge secretul lui Gertrude și Alice numai pentru interesul meu. Sper să nu te superi pe mine că nu am crezut în tine și că am fost așa de rea.

Îți cer, Moșule, ceva ce numai tu poți:

ADU-MI-L PE TATA!

Edith Barker

Introduse scrisoarea împăturită în plic și alergă în camera de zi. Fetele râdeau și vorbeau, fără s-o vadă pe trista Edith cum agață între ramuri o scrisoare.

- La cât de idioată ești, nu cred că va veni Moș Crăciun la tine, strigă Felicia.

Barker se enervă și ieși afară, în întuneric. Călcă pe zăpada de bumbac moale ce se întindea împrejurul orfelinatului. Mototoli plicul și-l aruncă departe, printre brazi.

Nici nu apucă să intre bine în clădire că silueta unei femei înalte, cu părul negru prins în coc, cu nasul cârn pe care se susținea o pereche de ochelari de aur o întâmpină. Edith înghiți în sec întrucât știa cine era femeia: doamna Robertson.

- Unde ai dispărut, Barker? rosti dură directoarea.

- Am ieșit să iau o gură de aer, doamnă, zise fata încercând să pară calmă.

- „Doamnă director", copilă! De câte ori trebuie să te corectez?!

- Am ieșit să iau o gură de aer, doamnă director.

Buzele-i zbârcite și subțiri formau o acoladă, asemenea unui zâmbet. Crezând că în sfârșit directoarei îi zâmbea lui Edith, fata și-a dat seama că aceasta se uita peste umărul ei. Aveau musafiri.