Tată

6.5. Retragere

Îi bătea inima. Îi simțea zbuciumul atât de disperat în gât. Totuși, Arlene părea calmă, chiar fericită. Nu știa pe unde dispăruse în timpul în care Edith alerga printre blocuri.

Edith își lăsă capul să se sprijine de sticla rece a geamului mașinii. Începuse să picure, iar atmosfera rece și tăcută devenea insuportabilă. Când era mai mică obișnuia să meargă cu Irene în micul colț din pădure toamna, când covorul de frunze începea să râncezească. Era o adevărată plăcere să inspire aerul rece și umed, mirosul profund de vegetație moartă. Cu anii ele nu mai dispuneau de timpul necesar să iasă împreună, iar pădurea rămăsese singură și friguroasă. Acum lui Edith i se frânse inima știind că nu avea să mai vadă acele locuri vreodată, dar încercă să-și potolească sentimentul de dor.

După toate cele întâmplate în seara aceasta, ar fi fost normal să înceapă să plângă, numai că Edith era prea speriată să mai gândească logic. Mintea îi plana undeva departe, probabil deasupra reședinței sale, unde Irene aștepta îngrijorată vești de la Edith. Bănuia că sora ei o dăduse în urmărire generală, dar de ce ar vrea niște oameni care o caută să-i facă rău?

Probabil recompense. Primeau recompensă dacă aveau să o găsească. Însă Irene s-ar fi asigurat ca ei să nu o rănească pe Edith. Nimic nu părea rațional.

Mașina oprise într-un final în dreptul unei clădiri. Șoferul necunoscut coborî primul, iar Arlene sări vioaie din automobil. El se apropie și deschise portiera.

- Poți coborî, îi spuse lui Edith.

Vocea lui i se părea neobișnuit de cunoscută. Când Edith se ridică de pe banchetă și-l privi în ochi, avu sentimentul că amețește. Era paznicul cu care vorbise în urmă cu câteva ore. El era calm, ca și cum ar fi uitat că ea i-ar fi întors spatele. Poate că nici nu ar fi fost în regulă să-și ceară scuze pe moment, însă încercă să-și rectifice comportamentul de adineauri. L-ar fi salutat, i-ar fi spus „Bonsoir", însă din nou vocea interioară îi luă locul:

- Care e problema ta?

El rămase înmărmurit.

- Ce cauți aici? se văita mai departe Edith, lăsându-și capul într-o parte. Ți-am spus să nu te bagi...

- Chiar ar trebui să-mi mulțumești, izbucni paznicul. Cunosc zona mai bine decât tine și m-am așteptat la asta. Ți-ar fi convenit să fii alergată kilometri pe acolo?

- Eram pe punctul de a suna la poliție, mă descurcam!

- Poate la ambulanță, la cum arătai, adăugă el și se depărtă. Arlene îl urmă tăcută până la intrarea în clădire. Edith se blocase pe loc. Nici măcar nu știa ce să creadă. Picăturile de ploaie îi udau umerii și părul, dar ea nu se mișca.

- Edith? spuse Arlene întorcându-se la ea. Hai sus, el locuiește cu sora sa și s-a oferit să ne găzduiască. Uită-te la tine, ești ruptă de oboseală... Mâine sunăm la acel număr și o găsim pe ruda ta.

Edith își frecă fața cu palmele. Pleoapele îi era uscate, simțea epuizarea atacându-i fiecare mușchi până și când clipea. Se apropie de Arlene.

- Nu putem sta, trebuie să mergem, îi spuse fetei. Am făcut... rezervare. Mergem la hotel.

Paznicul se opri în dreptul ușii, așteptând verdictul.

- Ai făcut? se miră Arlene. Dar de când suntem aici ne plimbăm pe drumuri, nu te-am văzut intrând la recepția vreunui...

- Arlene! Ne grăbim, insistă Edith.