Tată

4.2. Șase versuri

Edith intrase într-o adâncă stare de inconștiență. I se părea că era înconjurată de neant, că zbura într-un spațiu inexistent.

Imediat, o lumină intensă îi orbi ochii. Încet, întunericul din jurul ei se contura și se colora, rezultând imaginea unei păduri de foioase.

Nu, nu trebuia să fie acolo. Încă dormea, cu siguranță. Dar de ce putea să își controleze membrele și simțurile?

Călcă pe pământul umed, îmbrăcat în frunze ruginii. Crengile argintii și goale ale pomilor înrămau peisajul descusut din povești.

- Nu aici! exclamă Edith, dar vocea ei era mută. Nu își auzea cuvintele, dar le putea gândi.

Încercă să meargă, neputând totuși să audă foșnetul de frunze uscate și nici nu putea să alerge căci o greutate invizibilă i se așeza pe umeri. Totul era așa de dubios!

Nu știa ce se petrece. În urmă cu puțin timp simțea cum i se scurg puterile și se prăbușește, iar acum se afla într-o altă dimensiune.

Încercând să deslușească misterul care o scutea de realitate, Edith sesiză că din tot covorul de frunze arămii numai una era poleită cu culori aurii. La doi pași distanța o altă geamănă de-a sa se arăta, apoi, mai încolo, la fel, un șir indian de astfel de frunze speciale se întindea.

Cum într-o viziune – probabil ceea ce i se întâmpla tinerei era așa ceva – nu există coincidențe, Edith decise să urmărească coloana de petice aurite. Pășea molcom, înfiorată de gândul că nu era sub nicio formă în siguranță aici. Era vizibil cum vântul scutura crengile golașe liniștit, deși lui Edith îi era imposibil să audă ceva.

Într-un final, șirul se termină. Edith se opri, sorbind din priviri temătoare împrejurimile: copaci, copaci și iar copaci. Nici urmă de om, ori de vreo altă ființă. Deja era pierdută, căci singura ei speranță, și anume coloana de frunze aurii, se irosise.

Piciorul ei apăsă accidental pe o platformă mai înaltă, îngropată în frunze ruginite. Emoționată și cuprinsă de sentimente încurajatoare, Edith se așeză în genunchi, dezvelind secretul din mormanul de frunze. Degetele sale albe loveau vegetația moartă cu o forță inexplicabilă, forță pe care nici Edith nu o putea înțelege. După câteva mișcări rapide, înaintea ei se descoperi o placă mare și întinsă de fier pe care erau gravate șase rânduri de cuvinte, iar la baza inscripției era desenată o floare. Nedumerită, ea citi această frază ce se dovedea a fi o poezie:

E inutil să aștepți; caută.
Urzești idei prostești; mirific.
Renunți ușor; ironic.
Osânda-ți fie admirată
Poate de cei ce orbi se-arată,
Adună-te, suflet haotic.

Edith nu înțelegea logica acestor versuri. Le memoră foarte bine pentru orice eventualitate.

Floarea frumos decorată din josul plăcuței o captiva foarte mult. Își întinse mâna către ea, conturându-i ușor petalele.

Această acțiune încheie călătoria bizară către locul necunoscut căci neantul îi șterse pădurea din jur. Din nou, atmosfera încărcată cu tensiune și frică din casa sa părăsită îi readuse aminte în ce situație chinuitoare se află. Simțea o presiune neconstantă, care îi strângea din ce în ce mai puternic craniul. Era o senzație obositoare și aproape insuportabilă, dar se străduia să nu cedeze. Poate și-ar fi cuprins tâmplele ce-i zvâcneau cu palmele dacă mâinile sale, precum picioarele, erau imposibil de clintit.

Brusc, deschise ochii panicată. Inima începu să bată nebunește, încât îi putea auzi ritmul agitat. Expirațiile îi părăseau plămânii zgomotos, insuflând sentimente de teroare.

Edith se ridică pe coate și privi în jurul ei. Se afla într-o încăpere mică și strâmtă, a cărei fereastră mică era acoperită de o perdea colorată. Pe noptiera de la capul său era o lampă veche și o cutie de medicamente. Patul ei avea o saltea cu arcuri nu prea comodă, iar dulapul din fața ei, cu vopsea scrijelită, dovedeau că deținătorii casei nu era tocmai înstăriți. Ceea ce-i mai sări în ochi era un birou modest și un scaun cu șine arcuite pentru legănat.

Era total nedumerită. Nu credea că se afla într-o altă viziune, totul era prea real.

Se sculă din pat și se apropie de ușa întredeschisă.

- Irene? Doamnă Green? strigă.

Două clipe mai apoi auzi o pocnitură scurtă și pași mari pe scări.

- Te-ai trezit! exclamă Sally încântată.

Avea șorțul de bucătărie, semn că tocmai venea de acolo.

- Unde e Irene? întrebă Edith.

Bătrâna îi făcu semn să o urmeze, iar tânăra ascultă. Intraseră într-o altă cameră, ceva mai mare, ce semăna cu sufrageria. Le canapeaua mică și scămoșită dormea sora ei. Păstrând liniștea, celelalte două ieșiseră și coborâseră în bucătărie. Edith se așeză pe un taburet gânditoare, iar Sally se reapucă de gătit.

- Ce-i cu tine, ce te frământă, micuță Cynthia? întrebă.

- Cât am dormit? rosti Edith.

- Patru ore.

Edith rămase tablou.

- Și Irene?

- A ațipit de oboseală. Cu greu te-am adus până aici.

- Dar... Ce s-a întâmplat?

- Ai intrat într-o criză de nervi.

Sally trase aer în piept.

- Nu e bine, Cynthia, ce faceți... Ceea ce vi se întâmplă se numește schlimmbesserung. „A încerca să faci bine și a termina făcând mai mult rău".

Edith își coborî tristă ochii în jos. Nu i se dădeau șanse și probabil și Irene avea să renunțe.

- În loc să-ți clădești un viitor, continuă Sally, să îți întemeiezi o familie și să îți cauți un loc de muncă bun, alergi cu disperare să îl găsești pe Richard. Și dacă îl găsești, ce vei face? Vei trăi fericită? Nu! Îți zic eu că bărbatul acela, care cu siguranță este într-o situație financiară foarte proastă, o să îți ceară banii.

Lacrimile tinerei înfloreau încet lângă ochii cu cearcăne vineții, săpându-și cărare pe obrajii-i palizi. Era prea adevărat tot ceea ce auzise de la vechea sa vecină, dar nu îndeajuns de pătrunzător încât să îi atingă inima. Ea știa că voia să își revadă tatăl, că nu e singură pe acest pământ. Nu îi trebuia ajutorul Irenei, nu depindea de nimeni. Făcea toate aceste lucruri pentru ea, nu pentru nimeni.

Într-un univers în care toată lumea te descurajează, cheia continuității e să te susții tu însuți.