Tată

5.3. Calais

- Acest om, Richard Barker, a fost cazat aici? exclamă șocată Edith.

- Da, primăvara trecută, îi răspunse nedumerită doamna Wharton.

- Ce știți despre el?

- Că era un om prietenos. Mi-a zis că venea de prin Philadelphia, că s-a mutat de aproape douăzeci de ani acolo și că are de parcurs un drum lung. Sărmanul era văduv, mi-a mai zis că fiica lui era dispărută și că o căuta, de aceea își părăsise casa. Ne-am împrietenit bine cu el, era de treabă.

Edith simțea cum puterile o părăsesc și că imaginea i se încețoșea înaintea ochilor, cum nu mai auzea decât vagi întrebări „E ceva, domnișoară?". Brusc, era înconjurată de neant, simțea cum trupul îi era exilat în lumea neființelor.

Da, în timp ce-și căuta tatăl, el o căuta pe ea. După ce a fost adoptată, acum zece ani, el s-a întors să o ia acasă. El chiar o voia înapoi, el chiar îi ducea dorul... Dar ce se petrecuse cu adevărat? De ce a fost nevoie acum mult timp să o abandoneze și s-o uite în orfelinat? De ce?

Dar Edith ajunse la o concluzie: trebuia ca totul să se întâmple cum era dat să fie, să nu oprească răul căci el va avea un rol fundamental mai târziu. Toate evenimentele, circumstanțele, sentimentele erau niște piese de puzzle care formau realitatea și conturau ceea ce trebuia să trăiască ea. Dacă nu ar fi curmat acest ritm și nu ar fi fost inclusă într-o familie, nimic din ceea ce se întâmpla nu ar fi fost. Acum, poate, și-ar fi reunit familia. Dar odată zămislită, o greșeală care, aparent, ar trebui să aducă bucurie devine amară.

Își aducea aminte de dimineața de Crăciun, când răposata directoare Agatha Robertson a invitat-o să-și caute și să-și deschidă cadoul, acolo unde se afla diadema prețioasă. Trebuia să râdă de acea propunere stupidă și să se întoarcă înapoi în pat.

Deschise ochii orbiți de o lumină străină, din care se desena interiorul unui tren. Se trezi stând culcată pe bancheta unui vagon și auzea huruitul infernal produs de contactul roților sale cu șinele denivelate și strâmbe. Edith se ridică obosită și confuză. Simțurile ei funcționau, iar dacă se afla în vreo altă viziune similară cu cea trăită în New York, cu siguranță era mult mai reală. Dar era un vis.

Fugi în grabă înspre fereastră și privi pe ea: părea a fi revărsatul zorilor dacă se orienta după culori. Cerul de un albastru safir smălțuit cu porțiuni neuniforme de ceață se-ntindea de la linia orizontului în sus; în depărtare, o formă eliptică rotunjită de un galben șofran ce era înfășurată în mase mari de lumini roz incarnadine se năștea din valurile verzui ale mării mute.

Deblocă încuietoare geamului și-l deschise. Briza mării invadă încăperea. Scoase capul pe fereastră și privi în urmă: trenul traversa coasta nord-estică a Franței, în fundal aflându-se ieșirea din tunelul feroviar de sub strâmtoarea Calais.

Intrând înapoi în compartiment, Edith închise fereastra și se apropie de ușa acestuia. Tot paravanul care despărțea acest spațiu era opac, niciun pic de sticlă prin care să poată vedea. Ușa era chituită bine de toc, iar în ciuda zgâlțâielilor perseverente ale tinerei, părea a fi una cu peretele.

Unicul lucru cu care ar fi putut face contact era cupeul de bagaje. Apucă cu mână mânerul său și trase de câteva ori, însă chiar dacă se dovedea a fi mobil, nu izbutea. Nervoasă, se incurajă și încercă din nou, cu mult mai mult avânt și tupeu, iar capacul se desprinse nu numai din încuietoare, ci și din balamale. Trezindu-se cu el în mână, Edith îl aruncă pe jos ignorantă și începu să cotrobăie în cupeu. Deznăjedea în cuprinse firea atunci când realiză că nu era nimic înăuntru.

Îngândurată, începu să scotocească un plan. Trenul zbura zgomotos peste șine, liniștea mormântală domnea peste întreg vagonul, iar yala ușei se vedea a fi devotată acesteia.

Lovi involuntar în semn de plictiseală capacul cupeului. Acesta se rostoli forțat cu o putere neobișnuită și, asemenea unei broaște țestoase, ajunse cu interiorul în sus. Incontestabil că evenimentul ar fi putut fi considerat nesemnificativ, dar ceea ce îi atrase atenția lui Edith era faptul că pe această parte a capacului era scris cu un băț ce scrijelise vopseaua albă:

Soare, răsari!

Ghicitoarea era foarte vagă și neînțeleasă, dar avea importanța ei...

Din bun senin, imaginea se obscura tot mai mult, iar culorile se comprimau amețitor. Nu putea să facă nicio mișcare, corpul îi era din nou înconjurat de nimic și de întuneric. Respirația îi era oprită, parcă această lume de tranziție nu avea aer, nu avea viață, deși nu era un pământ străin, era doar o stare de incoștiență a minții.

Starea de slăbiciune trupească, durerile de cap și frica - nelipsita frică ce mereu o însoțea pe Edith în aceste călătorii ale imaginației - umpleau atmosfera înăbușitoare. Pleoapele i se dezlipeau greoi, cuprinzând cu privirea tavanul de lemn al pensiunii. Când își reveni din starea de moliciune, realiză că se afla pe canapeaua din anticamera biroului. Alături era o domnișoară cu privire tăioasă și acerbă, Kara, și Arlene. Cele două vorbeau șoptind, neobservând că tânăra, învelită într-o pătură căptușită cu lână, se trezise.

- E o chestiune de timp, zise Kara pe un ton scăzut și serioasă. Timpul vindecă orice.

- Așa îmi imaginez și eu, aprobă Arlene.