Tată

3.1. Din nou, acasă

Pe un lot mare de pământ, la vreo două ore distanță de Rochester, se afla uimitoarea reședință Brehat, doar una dintre cele patru locuințe, dar cea mai mare. Era o vilă uriașă, cu o grădină înconjurătoare bogată, plină de alei de piatră ce se împleteau armonios, simetric. Aceste pavaje erau mărginite lateral de tufișuri înalte. Prin această grădină, brăzdată de flori precum trandafirii și tufe de jnepeni, exista o zonă mai întunecoase datorită copacilor înalți ce creșteau pe acolo. Această arie făcea legătura dintre grădină și pădurea lângă care se afla reședința. Un râu subțirel se strecura printre bolovani, iar undele sau suspină și oftează de singurătate. Era frumos vara, să stai pe una dintre băncile de acolo ori să te plimbi pe potecile tăinuite de verdeață. Cu toate acestea, acum nu mai e așa de deosebită zona. E iarnă, toate aceste minunății ale zonei sunt îngropate în zăpadă.

În partea din față a grădinii, la cinci metri de ușa principală, se afla o imensă fântână arteziană, dar care nu funcționa iarna.

Toată această frumusețe era însă ferită de ochii lumii. Vila se afla la șase mile de cea mai apropiată comunitate de oameni.

*

Mașina parcurse timp de două ore distanța dintre Rochester și Pădurea Deruyter. Intră în curte încet, opri în dreptul fântânii. Era frig. Zăpada dormea pe coroana unui tei din spațiul verde, iar stratul sclipitor de lângă trandafiri se îngroșa. Doar aleea cea mare și lată era curățată de Perkins, un servitor.

Din automobil coborâră o femeie înaltă și blondă, radiind de fericire, și o fată de vreo treisprezece ani, ce sorbea din priviri imensa locuință.

- E noua ta casă, rosti doamna Brehat veselă.

Edith era mută de uimire. Nu se simțea în stare să articuleze un cuvânt... Splendid!

Dar ce importanță aveau aceste bunuri când tot ce-și dorea copila era să-și revadă tatăl?

- Nu știu... murmură trăgându-și jerseul mai bine pe ea. Nu cred...

Femeia o mângâie ușor pe spate în semn de afecțiune.

- Hai în casă! E frig, iar tu ești în pijamale...

Era adevărat. Fata nu avea pe ea decât cămașa de noapte și un flanelă subțire, iar vântul bătea constant.

Pășiră pe alee încet. Trecură pe lângă teiul nins și bătrân, ce-și încovoia spatele obosit. Se apropiau de ușă. Edith întinse mâna să deschidă clanța, dar un servitor îi apăru de nicăieri.

- Permiteți-mi, domnișoară...

Deschise ușa.

- El e Williams, majordomul, șopti doamna Brehat către copilă.

Cele două pătrunseră într-un living uriaș, împânzit de decorațiuni alese. Un candelabru auriu atârna de tavanul tapetat cu flori de culoarea vaniliei. Podeaua de lemn de stejar era acoperită de un carpet mare, slab colorat, dar frumos. Pereții erau cusuți cu tablouri, picturi celebre mai ales, dar și fotografii vechi. De asemenea, și aceștia erau îmbrăcați în tapet.

Mobilierul de mahon era încărcat cu bibelouri de cristal, iar masa lungă ce se întindea pe mijlocul încăperii cu scaunele sale, tot din mahon, era încărcată de bucate.

- Să luăm prânzul, rosti mama.

„Prânz? Hrănești tot statul?"

Dintr-odată, una dintre ușile din fund se deschise, iar o fată cu păr buclat și blond năvăli înăuntru.

Figura ei i se părea cunoscută.

Se apropie de nou-venită.

- Eu sunt Irene. Mă mai știi?

Edith făcu ochii mari.

- Mamă, eu merg cu sora mea până în cameră, rosti fata. Apoi, adresându-mi-se, adăugă: Urmează-mă!

A făcut cum a zis. Era mută de uimire, nu credea că e real ceea ce i se întâmplă.

Cele două ieșiră din living. Pătrunseră într-un coridor lung, înțesat de uși de mahon. Merseră puțin până în capăt, unde intrară pe un hol mic. Urcară pe niște scări până la etaj.

Tot timpul, Edith nu făcea decât să admire tapetul delicat, corpurile de iluminat, tablourile pline de viață ori covoarele cu model. Nimic nu o preocupa mai mult de atât.

Irene se opri în dreptul unei uși albe. Deschise și păși înăuntru.

- Sper să-ți placă, rosti. Eu am ales modelul și culorile.

Edith tresări la vederea încăperii. Era un dormitor în care predomina albastrul, cu expecția mobilei, care era albă.

Patul mare și căptușit cu perne pufoase avea un baldachin imesn de care atârna jucăuș perdeaua de argint.

Irene ieși fără niciun zgomot, lăsându-și sora să se uimeze de noua ei cameră.

Se apropie de pat. Atinse timidă plapuma moale și fină de mătase. Până acum, dormea într-un pat strâmt și neodihnitor, iar aici avea un dormitor imens care îi aparținea în totalitate.

Alergă spre birou. Pipăi lemnul vopsit cu alb pe care se odihnea un toc cu peniță de argint, cel mai probabil. Edith știa să recunoască argintul numai ținând obiectul în dreptul luminii și observând modul în care se lumina metalul.

Sus, pe lângă birou, se înălța o fereastră mare, prin care pătrundeau razele soarelui plăpânde, care se răsfrângeau deasupra rafturilor cu cărți de pe peretele opus mesei de scris.

Iubitoare de cărți fiind, Edith se apropia zâmbind fericită la vederea acestuia. Începu să caute o lucrare interesantă, dându-și șuvițele de păr după ureche. Scoase romanul lui Jules Verne intitulat „Insula misterioasă". Întotdeauna a vrut să-l citească, dar biblioteca orfelinatului era prea săracă.

Se aruncă pe pat ținând cartea la piept entuziasmată. Era bucuroasă, mult prea bucuroasă și încântată

Închise ochii și adormi.