Tată

3.3. Decis

- Am făcut câteva cercetări, zise George Garcia. Mai știți când am mers la domnul Smith cu banii? Ei bine, aproape de cabinetul său, ale cărui uși era larg deschise, era omul de serviciu. El nu are nicio vină: doar facr curățenie ca să strângă bani pentru cei șapte copii și soția sa. Sunt săraci, sau cel puțin erau.

Se aplecă deasupra scaunului din fața sa, susținându-se cu mâinile de spătar.

- Smith i-a dat o parte din capital, continuă, ca să tacă. Restul banilor s-au împărțit în mod egal între el și judecătorul Porter.

Ridică de pe masă obiectul grijuliu, simțindu-se amuzat de privirile pline de frică ale Irenei.

- Iar acesta este un pistol, adăugă Garcia.

Irene căzu pe scaun albă la față, gata să plângă. Garcia i-a întins o cursă în favoarea lui.

- Ești un mincinos! strigă tânăra.

Da, așa era. Tot ce mărturisise avocatul era adevărat, dar trebuia să se aleagă cu banii.

- Se cuvine să mi-i aduceți, mademoiselle, rosti mândru Garcia, ori voi recunoaște în fața judecătorilor. Ce e mai convingător decât un avocat care-și dă de gol clientul?

Era o capcană periculoasă. Dacă refuza, Garcia s-ar fi ocupat ca Irene să regrete amarnic. Să nu uite că acesta avea o armă. Dacă accepta, tot ea pica în plasă, ar fi fost pedepsită în locul avocatului. Dacă cerea timp de gândire...

- Nu există timp de gândire, zise George Garcia sever, parcă citindu-i gândurile. Mă veți ajuta.

- Nu! exclamă Irene supărată și se ridică. Nu îți permit să faci una ca asta...

Garcia se încruntă. Într-o fracțiune de secundă, înhăță pistolul de pe masă. Îl îndreptă spre Irene. Era un moment plin de tensiune și suspans pentru mademoiselle Brehat, dar și unul ce îi sugera lui George Garcia limita furiei. Planul lui trebuia să meargă, nu? Și de ce nu ar fi mers? Că o domnișoară încăpățânată alege să risce?

- Nu! repetă ea.

- Chiar așa de departe mergi? se minună Garcia, încă plimbându-și degetele pe lângă trăgaci.

- Oh, mincinosule! exclamă Irene, iar dezamăgirea și revolta îi curgeau prin vene. Chiar crezi că mi-e ușor? Îți imaginezi ce plictisitor e să te plimbi peste tot în speranța că vei găsi dreptatea? Știi ce înseamnă să fii calomniat fără motiv? Dar toate astea sunt preludiul unei vieți distruse. Oricum, ce îți pasă? Tu vei scăpa cu banii fericit, iar eu victima altei trădări... (Garcia lăsa în jos arma.) Sau într-un caz mai trist, nu primești nimic, iar eu descopăr gustul durerii, dacă ar fi să refuz.

- Să refuzi? țipă avocatul. Într-o clipă, ridică pistolul și apăsă pe trăgaci.

În același moment, Edith apăru de după ușă și aruncă cu un scaun de lemn în George Garcia. Secunda în care el descărcă arma coincidea cu cea în care scaunul îl lovise, iar glonțul nu o răni pe mademoiselle Brehat... În schimb, aceasta leșină de frică. Williams ieși din spatele perdelii lungi - interesant, nu? - cu o pereche de cătușe.

- Uitați, domnule Garcia, zise el sarcastic în timp ce-l imobiliza pe acesta, ce am găsit în mașina dumneavoastră. Apropo, ar trebui să îmi apreciați îndemânarea. M-am „înarmat" cu o cameră de filmare, specială pentru tribunal.

Când termină de legat prizonierul, feri coperta de carton a dosarului. Acesta era, așadar, plin de casete video, fotografii și interviuri scrise, toate obținute în urma cercetărilor sale referitoare la faptele domnului Smith.

Irene era salvată.

*

- E totul bine, îi zise Edith surorii sale când se aflau la spital

Irene zâmbi jucăuș.

- Dacă nu erai tu, rosti ea fericită, aș fi murit! M-ai ajutat atât de mult! De asemenea, și Williams care a înregistrat toate cele întâmplate... Dar a fost înfiorătoare experiența! Și să nu mai zic de problemele pe care le căpătasem pe parcursul procesului, știrile urâte și...

- Nu le mai aduce în discuție. Gândește-te că aceste momente îngrozitoare au avut un motiv pentru care Dumnezeu ți le-a lăsat: acum, cu toții știm adevăratul scop al lui Garcia. Dacă nu ai fi fost tu victimă, era altcineva, iar acest altcineva nu ar fi reușit să îi țină piept. Oricum, el, Smith și Porter și-au primit pedeapsa bine meritată, iar tu ai scăpat de falsele acuzații.

Irene se juca cu degetele. Se concentra asupra unor idei pe care doar ea le știa. Medita.

Edith căzu pe gânduri. Își cuprinse fața fierbinte de emoții și de temeri neștiute cu mâinile-i reci. Contrastul acesta îi înțepă simțurile, îi trezi firea din nesfârșitul ei cuget.

- Te văd foarte îngândurată, sesiză Irene. E ceva ce crezi că ar trebui să-mi zici?

- Oh, nu, spuse Edith ridicându-și fruntea.

- Te rog, vorbește. Sunt sora ta...

- ... Dar nu e nimic! Absolut nimic! E normal să fiu așa după aceasta zi incredibilă...

Afară, culorile amurgului târziu de vară se scurgeau în orizontul decupat de clădirile cenușii. Copaci cu frunze dese se înălțau în parcul de lângă spital, iar păsările serii fâlfâiau din aripi obosite.

- Dar cum ești? sparse Irene liniștea care dădea semne de biruință.

- Poate... Extenuată, rosti Edith.

Cu toate acestea, vocea subconștientului ei se opunea celor zise.

Irene îi strânse cu mâna ei subțire antebrațul surorii sale. Închise ochii lejer, iar apoi oftă. Încerca să zică ceva, cumva lui Edith, dar nu știa dacă era în regulă. Îi stătea pe buze, încerca să se decidă dacă ar fi putut.

- Mai ții minte când ne-am întâlnit prima dată, înainte ca părinții mei să te adopte? întrebă Irene.

Edith își înălță capul pe umeri.

- Da...

- Mama mi-a zis ceva înainte să plece în Franța...

Înghiți în sec. Irene realiză că merse prea departe, dar era târziu.

- M-ai făcut curioasă, spuse Edith încruntându-se.

Exact și ceea ce gândea Irene