„Lumea nu e a celor care pot, ci a celor care vor"
Niciodată nu vei reuși să îți ascunzi sentimentele în totalitate. Indiscutabil cineva îți va descoperi nemulțumirile sau amintirile care te frământă.
Edith a încercat să uite...
Când zorii zilei năvăleau pe fereastra din camera fetelor, zgomote asurzitoare de pași răsunau în coridor. Era, se pare, mare zarvă.
Ușa se deschise scârțâind. Prin ea se furișă nasul ascuțit al doamnei Robertson. Câteva clipe ea își mișcă ușor capul ca și cum ar fi căutat ceva, până când privirea sa îi căzu peste Edith. Înseninându-se, șopti:
- Trezirea, Barker!
Copila nu dormea. Doar medita la ceea ce se petrecuse în seara anterioară.
Se ridică leneșă sin pat. Involuntar, lovi lampa de pe noptieră, care se rostogoli pe jos. O așeză la locul ei și se îndreptă pe ușă.
- Mai repede! strigă directoarea.
Fata grăbi pasul până la femeie. Cele două au mers prin coridor și au ajuns în sufragerie.
Edith bănuia că motivul pentru care doamna Robertson o chemase era unul serios. Începea să-și facă griji deoarece cele întâmplate în ultimele zile au deranjat-o extraordinar pe directoare.
Deschise ușa. Sufrageria era goală. Doar bradul împodobit cu migală îți încânta ochii cu decorațiunile sale. Ceea ce-l făcea și mai interesant erau cadourile împachetate în hârtie colorată și fundițe uriașe.
Pe perete era calendarul. Era 25 decembrie, prima zi de Crăciun.
Emoționată de imaginea cadourilor, orfana ar fi vrut să spună ceva, dar directoarea îi luă vorba:
- Caută-ți cadoul. Nu pierde timp.
Edith s-a apropiat de brad. S-a așezat în genunchi și a început să caute cutia care îi aparținea.
„Eu anul ăsta l-am cerut pe tata, își spuse deznădăjduită. Cum va încăpea într-o cutie?".
Uluită de prostia la care se gândea, scutură ușor capul.
Umblau printre foliile lucioase, pline de imprimeuri cu Moși Crăciun și reni. Nici nu știa cum să-nceapă să caute cadoul.
Se ridică în picioare.
- Nu-l văd.
Doamna Robertson oftă plictisită. Se uită puțin la teancul de ambalaje și rosti:
- Ăla de acolo, cu albastru... Ia vezi!
Fata făcu așa cum i se zise. Luă cadoul și-i citi eticheta:
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Inima îi bătea atât de agitată, încât ritmul urma graba picurilor de ploaie. Îl puse pe masă și-i rupse funda, apoi ambalajul, ajungând la cutia de carton. O deschise încet. Un murmur de uimire îi scăpă printre buze. Își vârî mâinile în cutie și scoase o lădiță de lemn, pictată cu flori, un pic prea mare pentru firavele ei degete.
- E așa de frumoasă! exclamă ea.
Mișcă din loc acul ce ținea închise cele două compartimente de lemn. Pe o pernuță roșie era așezată o diademă de argint cu crini din cristal. Frumusețea bijuteriei o fermeca pe Edith. Nu-i venea să creadă...
- E incredibil! E deosebită, nu-mi imaginez un cadou mai special de atât...
Pentru o fată care trăise într-un orfelinat aproape toată viața ei era un dar excentric!
Printre simțirile sale de fericire, se strecură puțină îndoială... Cine s-ar fi încumetat să facă un asemenea cadou unei orfane? Dacă nu ea trebuia să-l primească și cadoul era destinat altcuiva?
- E o greșeală! exclamă.
Directoarea se încruntă.
- Ce greșeală? vorbi sarcastic. Nici măcar mulțumitoare nu ești!
Edith se miră.
- Nu, nu e din partea mea, îngăimă femeia parcă înțelegând nelămurirea fetei. Acum, fugi în camera ta și fă-ți bagajele. Lasă la mine cutia. Să nu-i spui nimănui despre ea!
Mai spuse ceva, dar Barker era deja prea departe de ea ca să audă.
Intră ca o vijelie în dormitor. Speriate, celelalte orfane se treziră.
- Ce-i cu tine, fetiță? strigă Felicia.
Edith nu-i răspunse. Se năpusti la dulap și la masa de scris, strângându-și lucrurile într-o geantă.
- Aaa, daaa, stai! murmură ironic o fată numită Christine. Micuța pleacă de la orfelinat! Ce, ați uitat? A impresionat sigur pe cineva cu mofturile ei nevinovate și a fost adoptată.
S-au pornit hohote de râs. Cu toate acestea, Edith se făcea că nu aude. O durea de ciudă știind că era neadevărat.
Părăsi camera grăbită căci rafalele de jigniri erau deranjante. Se reîntoarse în sufragerie.
- Sunt gata! zise fericită.
Doamna Robertson își puse mâna pe frunte.
- În pijamale, Barker? În pijamale?
Da, într-adevăr. Edith era îmbrăcată cu cămașa de noapte și cu un halat.
- Nu e nicio problemă, se auzi un glas.
În dreptul ușii apăru o femeie înaltă și subțire, cu păr blond, scurt, și ochi albaștri-senin.
- Doamnă Brehat! rosti zâmbind directoarea.
Străina zâmbi și ea. Își aținti ochii asupra lui Edith. Se apropie de ea și se așeză în genunchi lângă ea.
- Bună, ma cher! Eu sunt Estelle, mama ta. Probabil îți dai seama după accent de originile mele.
Expresia ei facială era încărcată cu blândețe și căldură...
- Ți-a plăcut cadoul? Este un dar din partea noii tale familii... Ei, de ce te îmbujorești?
Edith își ridică ochii.
- Haideți, doamnă! strigă șoferul mașinii.
- Vino, scumpo!
Fata o urmă umilă până afară. Străbătură aleea de piatră până la poartă. În fața ei se afla o limuzină nu prea mare, neagră, lângă care aștepta șoferul. Acesta deschise portiera. Edith și doamna Brehat intrară.
Nu era nimeni înăuntru. Cele două se așezaseră pe banchetă.
Orfana privi pentru ultima dată pensionul pentru că știa că n-o să-l mai revadă niciodată.
Limuzina porni din loc, având o nouă destinație: casa familiei Brehat.
Edith trase aer în piept. Admira banchetele de piele ciocolatie și geamurile perfect curate, cenușii. Estelle citea liniștită dintr-o carte învelită în piele verde-închis. Femeia se concentra asupra ultimelor pagini pe care le mai avea de studiat. Părul îi era prins într-un coc nearanjat, purta o cămașă albă și o fustă mulată, neagră. Trăsăturile-i fizice îi aminteau lui Barker de cineva văzut recent... Hmm... Poate...
- Ești foarte tăcută, zise Estelle închizând cartea și zâmbind.
- Nu... Nu... Eu doar...
- Nu te scuza, e vina mea. Țineam mult să termin cartea asta astăzi și am uitat de tine.
