Olivia -H.S.

XI

- E ok? îl întreb după ce îi șterg fața cu un prosop alb.

- Perfect! zâmbește. Mă duc în cameră, îmi iau o pereche de pantaloni gri și un tricou alb. Harry stă în pat și se uită după mine cum mă plimb, dar nu mă deranjează.

- Auzi? mă așez într-un final lângă el.

- Ce e?

- Tu chiar ai sentimente pentru mine? îl întreb ezitând. Adică, ne cunoaștem de câteva zile și ar fi cam imposibil. pare relaxat și oftează.

- Imposibil? se întreabă mai mult pe el.

- Frate, te-am găsit cu fosta într-o ipostază pe care nu voiam să o văd vreodată! îi reamintesc și mă ridic.

- Liv... Nu am-

- Știu, nu ai vrut. A fost o "greșeală". gesticulez semnul ghilimelelor.

- Nu o să uiți asta prea repede, nu? își lasă capul pe spate, stând rezemat de pat cu picioarele întinse. Nu, nu o să uit și știu că sunt o distragere de la Jessica, dar nu mă mai gândesc la asta și mă așez pe picioarele lui. Se sperie, neștiind ce vreau să fac.

- Vreau doar să mă ții în brațe. îi explic. Își așază brațele lungi și tatuate în jurul mijlocului meu, aducându-mă mai aproape de el. Îmi pun și eu brațele pe umerii lui, jucându-mă în parul său. Se relaxează deodată, privindu-mă.

- Of, Doamne! oftează, lăsându-și capul pe pieptul meu.

- Spune-mi ce ai pe suflet, Harry!

- Nu ai vrea să știi... Te-aș dezamăgi...

- Pot să trăiesc cu asta. îl încurajez. Sau mă încurajez pe mine.

- Liv, țin la tine foarte mult și mă bucur atât de mult că te-am găsit în sfârșit!

- Dar nu sunt așa cum te-ai fi așteptat, nu? îl întrerup.

- Nu, în niciun caz nu e asta! Ești așa simplă și frumoasă, ai un suflet mare. Eu nu sunt pentru tine... eu sunt un băiat obișnuit cu fetele asta... rele. Nu cu cele ca tine, cuminți și frumoase...

- Nu înțeleg.

- M-am gândit și m-am gândit bine. Nu aș vrea să te trag în jos, să fii ceva ce nu îți dorești.

- Harry, ce vrei să spui?

- Că te iubesc, dar nu mai putem continua. Poate ne-am grăbit... Nu era cazul, îmi pare rău!

- Eu nu îți impun să te schimbi. Nu îți cer asta nici acum, nici peste o sută de ani. Doar că omul când iubește, vrea să fie ceva mai bun decât era înainte, să devină persoana perfectă care să își iubească partenerul indiferent de situații.

- Știu... mă sărută pe frunte și îmi șterge lacrimile de pe obraji. Dar eu o să te fac să suferi... foarte tare.

- De ce?

- Pentru că așa sunt eu... Rănesc oamenii de fiecare dată. mă privește fix în ochi. Simt că îngheț, dar mângâierile lui mă topesc.

- Eu o să fiu mereu aici, dacă o să ai nevoie de un prieten. Bine? îi spun, abținându-mi lacrimile.

- O să mai vorbești cu mine? se uită uimit la mine și eu râd, dar fals.

- Logic! Tata te iubește, ce pot să fac? forțez o glumă penibilă, dar care îl face să râdă.

- Te iubesc, prieteno! mă trage pentru a mă săruta, dar eu îi întorc obrazul.

*
Se pare că pot trăi și fără un băiat lângă mine. De fapt, e mult mai ușor. Sunt pe cont propriu și nu trebuie să dau nimănui explicații. A trecut o săptămână de când eu și Harry am clarificat treaba. El nu s-a împăcat cu Jessica, dar locuiește la noi încă, iar eu m-am hotărât să rămân vara asta aici. În seara asta mergem la o petrecere în club. Adică eu și băieții, ne înțelegem toți foarte bine.