Olivia -H.S.

XX

Perspectiva lui Harry
A plecat cu el. Mă lupt cu mine de mai bine de o oră. Am băut atât de mult și încă o văd cum pleacă fără să se uite la mine. Cum îmi promite că totul s-a terminat între noi și că nu o să își bată joc de mine. Îmi promite că mă iubește.

Mă ridic și mă uit pe fereastră. O văd cum se uită în ochii mei și cum mă ignoră când o strig.

Arunc paharele de pe masă. Iau încă o sticlă de wisky și o desfac.

- Harry! aud vocea ei. Îi simt palmele pe fața mea, îi simt buzele pe fruntea mea. Încetează, te rog! Sunt aici, Harry! nu deschid ochii. Lacrimile îmi curg pe obraji. Îmi sărută palma.

- Nu mă atinge. spun aspru, dar ea nu pleacă.

- Te rog să nu te comporți așa cu mine.

- Pleacă!

- Nu te las singur!

- Olivia a plecat! M-a părăsit pentru a doua oară! Mi-a luat inima iar și m-a lăsat cu nimic.

- Nu-mi pasă de fata aia! Îmi pasă de tine și o să te fac să o uiți! O s-o uiți pentru că te distrugi din cauza ei!

- Mă distruge lipsa ei, Rebecca... ridic iar tonul. Mă distruge lipsa ei... plâng iar.

- Spune-mi ce vrei și voi face. Voi face totul ca să fii bine.

- Adu-mi-o pe Liv! Adu-mi părul ei, buzele ei, ochii ei mari și inocenți, palmele ei mici, brațele ei subțiri care mă îmbrățișau atât de firav, dar totuși atât de puternice și protectoare... Adu-mi toate astea și atunci o să trăiesc iar.

- Nu exagera... nu e capăt de drum pentru că v-ați despărțit.

- E sfârșitul meu. Nu pot trece încă o dată prin asta. mă ridic de pe gresie și mă sprijin de chiuvetă.

- Harry! Nu e capăt de drum! țipă Rebecca și se ține după mine.

- O iubesc! urlu și ea se sperie. O iubesc! Să mă ia dracu! trântesc sticla de perete, cioburile sar pe pieptul meu. O iubesc și nu pot trăi fără ea! trec peste toate cioburile și ies în curte.

- Stai! o aud strigând. Mă urc în mașină. Fuge în fața mașinii mele. Stai, Harry! strigă iar. Accelerez. E la câțiva metri de mine și mă apropii cu viteză de trupul ei. Aud o bubuitură și frânez brusc.
Îmi frec ochii și îi deschid. Simt că mi se oprește inima. O văd pe Rebecca în fața mașinii cu mâinile la ochi suspinând.

- Iartă-mă! cobor cât pot de repede. Becca, iartă-mă! o îmbrățișez, dar ea mă împinge ușor. Se așază pe iarbă, lângă mașină și plânge respirând accelerat. Nu știu ce a fost în capul meu, iartă-mă!

- Harry... plânge.

- Ești bine? o îmbrățișez. Dă din cap că da. Hai în casă. îi spun și o ridic. Tremură foarte tare. Îmi e frică de reacția pe care o are.

Urcăm în camera de oaspeți. Mă întind și o iau în brațe. Își pune capul pe pieptul meu, suspinând.

- Nu am vrut să te sperii... zic încet.

- Dar chiar ai reușit asta... suspină iar.

- Ce a fost în capul tău să stai acolo?

- Știam că o să te oprești.

- Și dacă nu o făceam?

- Ai făcut-o... și pentru mine asta înseamnă enorm. Mă uit în ochii ei verzi. Sunt frumoși. E frumoasă, dar nu pot să o iubesc. Am rănit-o cu bună știință și sunt distrus din cauza Oliviei. Mă aplec și o sărut pe Rebecca.