Olivia -H.S.

XVII

Am urât drumul spre casă. Îmi șterg ochii înainte să cobor din mașină. Intru și o văd pe mama.

- Zac e acasă? o întreb, uitându-mă spre scări.

- Tocmai a plecat. spune și răsuflu ușurată. Mă duc în camera mea și încui ușa. Harry crede că pentru mine e ușor să îl uit. Îl iubesc atât de mult și chiar vreau să fug pentru totdeauna de aici, dar nu îmi pot lăsa familia în ghearele vulturului.

*din perspectiva lui*
E aproape ora 00:00 și eu stau pe canapeaua din sufragerie cu un pahar plin de wisky, uitându-mă la un film oarecare.
Sunt la etajul 6 și tot ce vreau e ca Liv să intre pe ușa de la balcon. Nu mai vreau să o umilesc sau să o pun într-o lumină proastă de față cu individul ăla. Dacă el nu știe cine sunt, nici nu o să afle. Dar o să regrete pentru că mi-a luat-o.

Torn ultima picătură de wisky pe gât și ies pe balcon. Aerul e rece, dar relaxant. Mă așez pe balustradă, închid ochii și visez. Îmi amintesc ochii ei, buzele ei, obrajii ei îmbujorați mereu, părul ei moale. Olivia...

  Aud soneria și oftez cât pot de tare. Știu că e Rebecca și îmi face o vizită de seară pentru că eu sunt "cel mai bun". Mă plictisește în ultimul timp. Îmi târăsc papucii până la ușă și deschid zâmbind. Sunt gol pe jumătate. Olivia are ochii mari și încruntați, uitându-se la mine enervată.

- Ești nesimțit? mă întreabă, trecând pe lângă mine.

- Ce... cauți tu aici?

- Nu pe tine aproape dezbrăcat cu un zâmbet handicapat pe față! O așteptai pe ea? mă încrunt și nu-i răspund.

- Cred că sunt liber să am viața mea personală.

- Ok. Atunci distracție plăcută! își trage hanoracul pe ea și trece pe lângă mine, dar o prind de mână și o întorc spre mine. Ce vrei? întreabă enervată.

- Vino! îi spun și o trag de mână până în biblioteca din sufragerie. Nu o să-ți fac nimic, Liv! îmi dau ochii peste cap când o văd puțin nesigură.

- Bine, scuze. șușotește în spatele meu. O așez pe canapea și eu caut într-o cutiuță de bijuterii cadoul pe care i l-am luat acum 2 ani când m-am întors.

- Liv, îți dau ceva ce voiam să îți ofer în noaptea în care m-am întors.

- Harry, nu-mi trebuie nimic de la tine.

- Știu, dar nu ți-l dau pentru că trebuie, ți-l dau pentru că vreau să fii a mea.

*din perspectiva ei*
Se așază în genunchi și deschide palma unde se află un inel mic și firav, cu un diamant micuț care reflectă toate culorile. Înghit în sec și mă așez lângă el.

- Te rog să fii soția mea! Te rog să fii a mea! lacrimile mele curg fierbinți pe obraji, iar ochii lui Harry sunt umezi și triști.

- Te iubesc... îi spun, ștergându-i lacrimile. Mă ridic și plec, lăsându-l acolo fără să mă uit înapoi. A fost o greșeală să vin aici. Am greșit din nou și nu mă mai pot juca cu inima lui nevinovată.

Mă urc în mașină și îmi las capul pe volan. Plâng în hohote cu suspine și aproape nu mai am aer. Telefonul meu sună, e Zac. Dacă nu îi răspund o să creadă că e ceva ciudat.

- Unde ești? aproape urlă în telefon.

- Unde ești tu? îl întreb.

- Nu-i problema ta! Trebuie să aflu de la Carol că nu ești acasă la ora 1 noaptea!

- Tu nu ești acasă la ora asta, Zac. Știi bine că nu mă poți controla! încep să plâng în telefon.

- Soțioară, de ce plângi?