Olivia -H.S.

XXI

E încă dimineață. Harry doarme, eu nu pot sa închid ochii. Am un gol atât de mare în suflet. Nu pot să concept ce se întâmplă, mama, tata... ei chiar nu au știut nimic? De câte ori le-am dus pe mama cu Erica la spital, ce făceau acolo? Îmi șterg lacrimile și oftez puternic.

- Iubito... te rog, dormi puțin. se întoarce cu fața la mine și îmi prinde mâna. Așază-te lângă mine. mă trage pe mâna lui. Calmează-te și nu mai plânge.

- Nu pot... spun încet în pieptul lui.

- Tu ești puternică. Nu lasă să te doboare oricine. Nu merită, Liv. Nu merită să plângi pentru ea.

- Am considerat-o sora mea. I-am dat totul ei. Totul! Și viața mea i-am dat-o... ea avea mereu răzbunarea în suflet.

- Așa e, iubito... Mâine o să rezolvăm tot. O să apărem amândoi, mai puternici decât ei. Ai auzit?

- Ai drepatate... nu vreau să am ochii umflați când mă văd cu ei.

*
Intru în casa lui Zac. Nu iese nimeni când intru. Nu se aude nimic. Fug pe scări ca să îmi iau lucrurile. Intru în camera mea și îl văd pe Zac stând pe pat cu mâinile în cap. Se întoarce spre mine.

- Te-ai întors! suspină când mă vede.

- Erica?

- Nu știu.

- Zac! Vreau să știu unde e! țip la el.

- Vino... spune și se ridică plângând. Mă ia de mână, dar eu mă smucesc. Mă strânge și mă trage după el.

- Lasă-mă! îi spun, dar el mă trage spre subsol. Zac! Dă-mi drumul! țip și el se întoarce. Mă izbește de perete și se apasă peste mine.

- Dacă vrei să știi... nimeni nu scapă de mine când vrea. Te țin lângă mine. Nu ai scăpare, Liv.

- Dă-te! îl împing și îl lovesc cu pumnul în gură. Își duce mâna la buză și vede sânge.

- Nenorocito! urlă și eu fug de lângă el. Aud o împușcătură. E de afară.

  Harry e afară și mă așteaptă. Ies repede pe ușă și văd ușa mașinii deschisă. Fug până la ușa și îl găsesc împușcat în piept.

- Nu... îmi spun. Îl împing pe partea cealaltă și mă urc la volan. Mă uit la el în timp ce conduc. Are convulsii. Lacrimile curg prea repede și nu pot face față. Ajung la spital, doi paramedici îl așează pe targă și îl duc la urgențe.

O văd pe mama venind grăbită la mine. Tata mă îmbrățișează și încep să plâng.

- Dacă pătește ceva... nu voi putea trăi fără el!

- Să ne calmăm!

- Știți cine e de vină, nu? Fiica voastră bolnavă care nu are nimic. S-a prefăcut tot timpul ca să pună mâna pe tot ce e al meu!

- Liv... scumpo, eu cred că ești supărată, dar nu e cazul să dăm vina pe Erica... spune mama și simt cum amețesc.

- Poftim? o întreb și tata mă sprijină.

- Să nu o supăram... crizele ei au fost din ce în ce mai dese... de când tu și Harry v-ați împăcat.

- Ce crize, mamă?! Se preface!

- Liv-

- Te rog să taci! o întrerupe tata. Poate tu ai simțit ceva pentru fata aia, însă eu îmi amintesc faptul că ai născut un copil, nu doi!

- Adică nu crezi că Erica e fiica ta?

- O fi a ta, a mea nu e! Singurul meu copil e Olivia! Știu asta! spune tata dur.