Olivia -H.S.

XXII

Ploaia îmi curăță lacrimile de pe obraji. Îmi simt sufletul greu. Golul din piept nu îl mai am. Inima îmi bate din ce în ce mai tare.

Simt telefonul cum îmi sună în buzunar. E tata. Nu răspund, mă ridic și fug în grădina din spatele spitalului.

- Nu mi-l lua! mă uit la cer și strig.

- Olivia! aud vocea tatălui meu. De ce nu mă lasă odată singură?!

- Te rog... îi spun plângând.

- Vino... o să îl deconecteze de tot...

- Nu... nu vin.

- Ești sigură?

- Da. spun și las capul în jos.

Tata pleacă. Nu pot. Mă ridic și fug în spital. Tata îmi face semn să mă duc, Rebecca e și ea, sunt toți jos. Urc scările până la etajul lui. Intru. Chipul lui e curat și frumos.

- Ești tot ce am... nu mă lăsa... mă așez lângă el. E cald.

Îmi ating obarzul de al lui. Îi mângâi fruntea.

- Dechide ochii tăi verzi... deschide-i să îi văd. îmi trec degetele peste ochii lui. Harry... trebuia să plec eu, nu tu... să plece ei... nu tu! Regret toată viața mea de când am plecat de lângă tine! Inima mea a fost la tine mereu și ai știut asta, chiar dacă nu ți-am arătat...

Ochii lui sunt închiși. Lacrimile mele curg fără oprire.

- Haide! îl îmbrățișez. Ridică-te să plecăm acasă! încerc să îl ridic. E greu. Te rog! Vino acasă! îl ridic iar. Vino cu mine... Harry... îmi las capul pe pieptul lui și plâng. Vino cu mine! îi sărut mâna. Nu te las să te duci! suspin și închid ochii.
Simt o bătaie în pieptul lui. Deschid ochii fără să mă mișc. Tremur. Simt o altă bătaie și mă sperii când se ridică, inspirând aer, uitându-se la mine cu ochii mari.

- Harry! strig și apăs repede butonul de urgență. Se uită la mine speriat. O, Doamne! Iubitule, ești bine! Ești bine! îi spun întinzându-l pe pat. Respiră foarte greu și nu îmi pot opri lacrimile.

- Ieșiți! strigă doctorul întind în sală. Doi asistenți mă scot pe hol. Îl privesc pe Harry și îl văd uitându-se la mine atât de speriat. Mă așez pe podea, lângă ușă. Trăiește...

*
După o jumătate de oră, ușa se dechide.
- Domnișoară Olivia, domnul Styles e în viață.

- Pot să intru? respir ușurată și îmi șterg repede lacrimile.

- Da, e conștient, se pare că inima lui a reacționat la ceva timp după resuscitare. S-a trezit și vă așteptă. îmi spune și îmi văd mâinile cum tremură.

Aștept să iasă toți medicii și intru. Zâmbește când mă vede. Îl privesc din ușă.

- Vino... spune foarte încet. E vocea lui. Mă apropii de el și se mișcă foarte greu ca să-mi facă loc lângă el. Sunt bine, dar mă doare. spune și face semn spre rana bandajată.

Mă așez lângă el și îl îmbrățișez ușor. Mă strânge lângă el cu brațul drept și îmi sărută fruntea.

- Îmi pare rău că te-am speriat... spune și deja lacrimile mele nu se mai opresc.

- Nu am vrut să cred... spun încet.

- Iubita mea... m-am întors pentru tine. Pentru că te iubesc și pentru că suntem împreună în viața asta... până la capăt!

- Te iubesc, Harry... nu am simțit niciodată așa ceva... că te pierd și nu pot să fac ceva ca să te salvez! îmi ridic privirea spre el și îi văd ochii. Aș fi murit dacă nu aș mai fi văzut ochii tăi... mă ridic și îi sărut fruntea, apoi ochii lui închiși. Îmi mângâie obrazul cu palma și închid ochii. Mă trage ușor spre buzele lui și mă sărută. Plâng iar.

*
Când ies din salon nu e nimeni pe hol. Ei nu știu că Harry s-a trezit. Cobor încet scările și amețesc puțin.

- L-au deconectat? mă întreabă mama lui cu o branulă în mână. E secată de putere.

- Din vina ta! tipă la mine Rebecca. Din cauza ta a murit! Tu ești vinovată de tot! mă împinge și cad, lovindu-mă la cap. Stau nemișcată câteva secunde și nu pot spune nimic. Mă ridică cineva și o văd pe ea ținută de altcineva. Ești fericită? I-ai luat viața pentru viața ta! Ca să fii tu bine! o aud și mă uit la ea cum se târăște pe jos. Nu pot spune nimic.

- El e-

- Taci! Să nu îndrăznești! țipă la mine.

- Ea nu e vinovată de nimic! îi aud vocea groasă a lui Harry. Mă ridic și mă duc la el.

Din perspectiva lui Harry
- Iubitule, nu trebuia să te ridici! vine imediat la mine. Mă țin de balustrada scărilor.

- Iubito, sunt bine.

- Harry! mama se ridică și fuge spre mine. Îți multumesc, Doamne pentru minunea ce ne-ai dat-o! spune, sărutându-mi mâna. O mângâi pe obraz și o văd cum durerea ei trece. Haide, vino să te întinzi!

- Mă duc eu cu el, Anne... îi spune Liv și ea spune să avem grijă.

- Nu am înțeles ce a însemnat cearta asta. spun uitându-mă la Rebecca. Nu se uită la mine. Becca... o strig și ea se întoarce spre mine.

- Am crezut că ai murit! plânge și mă îmbrățișează. Liv se uită în ochii mei și simt neliniștea din privire.

- Becca, sunt bine. o asigur și ea continuă să plângă. Te rog, sunt bine, nu mai plânge. îi spun și ea dă din cap.

Urc scările ajutat de Liv. Acum nu mă doare rana, dar inima îmi bate foarte tare. Mă simt de parcă mi s-a resetat corpul. O jumătate de oră am stat fără aer... nu am simțit nimic, nu îmi amintesc nimic.
Mă așez pe pat, în brațele Oliviei. Îi sărut mâna și ea își atinge buzele de ale mele.

*
Ajungem acasă după ce Liv s-a convins că sunt bine și după ce medicul i-a explicat ce trebuie să facă pentru a-mi schimba pansamentul rănii. Mi-a prescris multe medicamente pe care o să le iau. Mă simt bine acum. Calmantele își fac efectul. E seară, 21:30. Ne așezăm la masa din bucătărie.

- Liv?

- Da?

- Tu ești bine? o întreb și ea se apropie de mine.

- Ești aici. spune și apoi cască.

- Să mergem în pat. îi spun și ea zâmbește. În scurt timp adoarme. E superbă. Ce a simțit ea când a aflat că am părăsit-o...

Oftează lung și o strâng mai mult în brațe.

- Sunt aici, Liv... Te iubesc. îi spun. Simt lacrimile ei fierbinți pe pieptul meu.

- Și eu te iubesc. spune. Se ridică într-un cot și mă privește. Îi trag obrajii aparope de fața mea și o sărut.