Zidul

Prolog

        Vântul bătea deja de doua ore, însă nu dădea semne ca s-ar fi oprit prea curând. Aripile sale suflau copertinele ce acopereau clădirile distruse de pe Aleea Principala. Înăuntrul Zidului, vântul abia ca ajungea. Acolo era cald și bine, pe vreme ce în afara sa, oamenii se chinuiau sa stea departe de raza vântului și sa se încălzească câtuși de puțin. Toți știau ca trebuia sa stea ascunși. Când bătea vântul, oamenii — dacă se mai puteau numi așa — infectați migrau spre baza Zidului, vrând sa preia controlul Periferiei. Însă, din fericire, de obicei vântul se oprea înainte ca ei sa ajungă aproape de Zid.

        Cara își îndepărta o șuviță rebela de pe fata cu mana stânga, pe vreme ce cu cea dreapta continua sa învârtă roata cu care tăia lemnele pentru foc. O roata mare, cu un topor atașat și un mâner de care era rotită. O improvizare obișnuită a populației Periferiei. Mereu se întreba dacă cei din Periferiile de Est, Sud și Vest aveau invenții asemănătoare ca ale lor — probabil ca nu, dat fiind faptul ca ei erau meșterii.

        Fiind chemata o ultima data, Cara abandona roata și înșfăcă lemnele tăiate pana în adăpost. Odată intrata, vântul izbi ușa, aproape smulgând-o din balamale. Înăuntru se afla o sumedenie de oameni, strânși în jurul unui foc ce scânteia de zor, bine păzit de tije metalice în jurul bolului pe care era așezat. Cara pași în adâncul încăperii, târându-şi mana pe fiecare dintre stâlpii ce susțineau acoperișul șubred al clădirii, și aruncă o bucata de lemn direct în bol. Persoanele din jurul sau îi încurajau comportamentul nepăsător și o ajutară cu lemnele, punându-i-le în foc, scânteile acestuia mărindu-se considerabil. Odată fiind îndeplinită treaba, Cara se așeza într-un loc departe de foc și de oameni, unde scânteile nu îi puteau lumina pielea. Niciodată nu îi plăcea sa fie aproape de foc. Se simțea de parcă s-ar putea topi. Beatrice își ocupa locul obișnuit din dreapta sa și se sprijini cu spatele de stâlpul de lângă. Cara, spre deosebire de prietena sa, stătea într-o poziție turceasca, cu capul întors spre Beatrice.

— De ce ai fost așa de mult afară? o întrebă aceasta. Cara, însă, nu știa ce să-i răspundă. Deși era conștientă de oamenii infectați, își trata cu sfințenie treburile. Dacă ar fi fost după ea, încă ar mai fi fost afară, tăind lemne, însă deja începea sa se enerveze din pricina chemărilor insistente.

— Mă știi doar, surâse ea spre prietena sa, niciodată nu îmi las treburile.

— Car, ști ca nu numai tu ai treburile astea. Beatrice se îndrepta de spate și se așeza în aceeași poziție ca prietena sa, după care continua: Ai fi putut sa le lași pentru mai târziu. Vântul se va opri la un moment dat. N-am fi murit de frig.

— Ba probabil ca am fi murit. Bea, știi și tu ca totul se inrautateste pe zi ce trece. Nu putem închide ochii la toate astea la fel ca cei de după Zid.

— Şşş! Beatrice o înghionti pe Cara. Știi ca nu poți menționa asta! Curierul este aici, și dacă te aude-

— Nu mă va auzi! o întrerupse ea. Curierul este la cinci metri depărtare! Nu mă poate auzi nici dacă tip.

        Curierul era persoana căruia îi era permis sa intre înăuntrul Zidului — desigur, după ce era testat de virus — doar pentru a raporta tot ce se întâmplă la Periferie. Nimănui nu îi era permis sa menționeze Zidul, deși toți trăiau lângă el. Era lucrul ce marginea micuțul lor adăpost. Curierul era un om scund, cu mustata și foarte antipatic. Nimeni nu îl agreea deoarece își punea munca pentru oamenii detestați de toți cei cinstiți, care l-ar fi înlocuit fără nici o ezitare, mai presus de oricine, chiar și de familia sa.

        Cara se ridica în picioare și se îndrepta de spate, după care se îndrepta spre mama sa, Flora, ce aștepta într-un loc, de asemenea, departe de foc. În urma sa era Beatrice, însă își schimba direcția imediat ce observa destinația. Cara se așeza lângă mama sa, doar ca sa o vadă privind trista jocul scânteilor ce păreau sa îi producă atât de multă bucurie. Ochii săi se luminau odată cu fiecare sclipire dispărută a focului ce se reflecta în strălucirea parului sau negru. La un moment dat, mama sa își întoarse capul și o privi zâmbitoare. Deși încerca să ascundă asta, Cara tot putea observa lacrimile din ochii săi.

— Mama, îi atrase ea atenția. De ce plângi? Flora își întoarse capul și își freca ochii cu mânecile prea largi ale puloverului gri ce îl purta.

— Știi prea bine de ce, Cara, o informa aceasta, după care își întoarse capul înapoi. Proviziile scad, la fel ca temperatura, iar nenorociților aceia din interiorul Zidului nu le-ar pasa nici dacă dispărem cu totul.

        Cara știa exact despre ce vorbea. Trăiau într-un univers distopian și totul devenea din ce în ce mai șubred pe zi ce trece. Climatul extrem se înrăutățea, iar, după cum a spus Flora, oamenilor din interiorul Zidului nu le pasa. Trebuiau sa se descurce singuri. Însă, ceea ce nu înțelegea ea era de ce își făcea griji abia atunci. Lucrurile se înrăutățeau deja de mult timp. De ce si-ar fi făcut griji așa târziu?

— Asta se întâmplă de mult, observa ea. De ce îți faci griji acum? Flora își întoarse privirea spre foc și părea ca nu vrea sa răspundă, însă știa ca trebuia sa o facă. Zâmbi nostalgic, după care o lăsase perplex pe fiica sa.

— Tu, Beatrice, Allen și încă vreo câțiva adolescenți de vârstă voastră veți fi adoptați de familii bogate din interiorul Zidului, îi răspunse ea dintr-o suflare, cu lacrimi în ochi.

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

◇ Okay ;)). Carte noua, da. Pff, și ce sa mai zic? Sper ca e interesanta și apropo; scuzați-mi eventualele greșeli ;)) ◇