Zidul

Capitolul XXII

        Horcăiturile animalice ce veneau din spatele sau îl făcură pe Alex sa se întoarcă alarmat, însă doar ca sa vadă o hoarda de Infectați venind spre ei. Fără sa se mai gândească o singura data sa o trezească pe Cara — din somn sau reverie — își strecura mâinile pe sub ea și o lua la fuga în direcția opusă cu micul trup fragil în brațele sale. Se simțea ca și cum viața Carei era în mâinile sale, deși era, oarecum, din moment ce el nu credea ca fata avea prea multe abilități de supraviețuire. Poate viața nu îi era în totalitate în mâinile lui Alex, însă în mare parte el era cel care o putea apăra. La urma urmei, ea îi salvase viața, nu? Îi era dator cu mult mai mult decât sa o care în brațe ca sa se poate odihni.

        Cara își deschise alarmata ochii și își înfășură rapid mâinile pe după gatul lui Alex. Își lăsă ușor capul pe spate și scoase un sunet de exclamație.

— Pot sa alerg și singură! îi striga ea la ureche lui Alex.

— Ba nu, nu poți! Acum treizeci de secunde te-ai împleticit pe propriile picioare când încercai sa alergi.

        Cara oftă, însă, spre mulțumirea lui Alex, ramase tăcută pentru câteva secunde, pana vorbi din nou, de data aceea mult mai speriata:

— Alex! Ne ajung din urma!

        Alex privi pentru o clipa în urma și observa ca Infectații erau la aproximativ un metru și jumătate în urma lor, apoi încerca să alerge mai rapid. Încercarea lui fu în zadar, întrucât Infectații erau mult mai puternici și mai rapizi decât era îl în momentul acela, rănit și cu Cara în brațe. Însă nu Cara era ceea ce îl încetinea. Era și el obosit, într-adevăr, iar rănile pe care le dobândise de curând nu îl ajutau cu mult.

        Ceva fu aruncat asupra sa, doborându-l la pământ. În scurt timp, realiza ca nu era ceva, ci era un Infectat. Înainte ca făptura parțial dezintegrată sa îl poată răni, o împinse cu toată forța pe Cara la un metru de el, întrucât în momentul căderii ea rămăsese prinsa sub trupul lui Alex. Cara se rostogoli într-o parte — Alex nu știa ca a împins-o atât de tare — și gemu agasată. Se ridica în coate și îl privi pe Alex, însă apoi Infectatul ce îl doborâse la pământ îl pocni dureros în față. În jurul lor era un cerc format din alți Infectați care scandau zgomotos. Alex auzise de astfel de formații: dacă doborai Infectatul ce te atacase, ceilalți te lăsau în pace, ba chiar te apărau dacă se întâmplă să te găsească în pericol.

— Alex!

        Alex se smuci din strânsoarea Infectatului și văzu cum doi Infectați o trăgeau pe Cara afară din cerc. El știa ca era în regula. Dacă ea nu era lăsată înăuntru, însemna că Infectații nu aveau nimic cu ea și aveau sa o lase în pace.

— E-n regulă, țipă Alex către Cara. Ramai unde te duc ei!

        Cara se lăsă prada membrelor ce o trăgeau înapoi, fiind aruncata apoi în afara cercului. Alex nu mai avu timp sa o privească, întrucât Infectatul îl pocni din nou.

        Se repezi sa îl scuipe, făcându-l sa se rostogolească de pe el. Alex era acum deasupra Infectatului și îl apuca de cap. Îl trase cu toată puterea, însă oasele prăfuite pur și simplu nu se puteau sfâșia. Apoi își aminti de faptul ca de obicei cel mai intact Infectat era cel care participa în lupta.

        Infectatul profita de frustrarea lui Alex și se rostogoli peste el. Înainte ca făptura de deasupra lui sa îl poată lovi din nou, Alex scana micul cerc în care se aflau în căutarea a ceva ce ar putea străpunge pieptul Infectatului. Când nu găsi nimici, îl lua prin surprinderea pe Infectat și se ridica deasupra lui, țintuindu-l cu piciorul pe jos. Înainte ca Alex sa îi poată zdrobi pieptul, Infectatul îi trase piciorul cu care îl țintuia de mana, făcându-l sa cada jos. Se repezi asupra sa, după, înfigându-şi genunchiul osos cu piele sfâșiată în stomacul lui Alex. El gemu de durere și începu sa lovească orbește făptura zbârcită de deasupra sa, reușind apoi sa ajungă din nou deasupra. Fără sa mai zăbovească, Alex își înfipse cotul cu toată forța și iritarea în pieptul Infectatului, dezintegrându-i pielea și sternul, dezvăluind o inima maronie ce bătea ritmul unui imn grotesc, de care era atașată doar aorta, cu o culoare mult mai închisă ca cea a inimii și aproape sfâșiată.

        Alex smuci inima înainte și înapoi pana aceasta ramase în mana sa precum o măsea de lapte, auzind-o pe Cara scoțând un sunet de exclamație. Sângele maroniu al Infectatului țâșni din artera atașată inimii, sărind pe mâinile lui Alex, apoi Infectatul își dădu ochii peste cap. Gura i se umplu de sânge, urmând apoi sa i se dezintegreze total pieptul. Alex simți gustul acid al vomei năvălindu-i gâtul. Deși văzuse și mai rele, greata încă nu-i dispăruse.

        Se ridica în picioare, clătinându-se ușor, apoi pași înainte. Infectații s-au dat rapid din fața lui, iar el îi privi nedumerit. Pentru prima data în viața sa, parcă observase o emoție pe chipurile fără viață și dezintegrate ale Infectaților. Lor chiar le era frica de Alex. Probabil a fost prima data când el omorâse atât de violent un Infectat.

        Cara îl privea cu ochi mari și cu mâinile acoperindu-i gura. Lui Alex îi părea, oarecum, rău că ea fusese nevoită sa asiste la așa ceva, însă pentru el nu era ceva ieșit din comun sa omoare în moduri grotești Infectații. După ce îi făcuseră lui Blake, era mai mult decât bucuros sa îi distrugă pe toți. În orice mod posibil.

        O mana tremurătoare și incompleta îl opri din a i se alătura Carei. Se întoarse rapid și văzu un Infectat temător cu un arc în mana. Era un arc simplu, de lemn, cu capetele mai curbate decât arcurile pe care le văzuse el pana atunci. Un alt Infectat i se alătura primului, cu o tolba de piele plina de săgeți. Cel cu tolba părea sa fie femeie, însă Alex nu-şi putea da seama.

        Din moment ce ei erau prea dezintegrați ca sa vorbească, Alex lua ceea ce îi ofereau fără sa mai stea pe gânduri, apoi aceștia o luară la fuga în direcția opusa împreună cu ceilalți Infectați. A mai fost în astfel de cercuri pana atunci, însă niciodată nu a primit ceva în urma victoriei.

        Își clătină ușor capul, apoi își puse tolba la spate alături de arc și își continua drumul în tăcere împreună cu Cara.

        După câteva minute, el deja îi explicase ce se întâmplase, însă ea părea prea zdruncinata ca sa mai schițeze vreo animație. Ajunseseră într-un soi de silvostepă, iar temperatura scăzuse considerabil. Alex știa ca fetei de lângă el îi era frig, chiar dacă nu arăta acest lucru. Oftând în surdina, se dezbrăcă de jacheta de piele ce o purta și o așeza pe umerii Carei, rămânând doar într-un tricou ponosit, mânjit de sânge, iarba și țărână. Cara se întoarse cu fața la Alex, încă puțin zdruncinata, și îi zâmbi lin și recunoscător. Dar când își întoarse capul în direcția opusa, țipă către împrejurimile la care privea fără sa ezite.

— Lena!

        Apoi o zbughi către direcția în care țipase.