Zidul

Capitolul XXVIII

La început, Lena fusese trista atunci când Cara alesese sa rămână cu Alex, dar se înveseli imediat când, după o lupta victorioasa cu un grup de Infectați, își dădu seama ca era mai bine ca ea nu era acolo, aproape de acei Infectați. Chiar dacă exista o șansă ca ea și Alex sa fi întâlnit și ei Infectați. Măcar putea spera ca ei doi erau mai în siguranță și ca nu întâlniseră Infectați.

După ce Lena, Mark și Conner merseră pentru câteva ore - Lena zicea ca mergeau în cerc, dar Mark pretindea ca știe ce face -, seara deja se lăsa, iar în depărtare ei puteau vedea o alta cocioaba abandonată, care părea sa îi aștepte ca sa le devoreze sufletele. Dar chiar și așa, se însera, iar ei aveau nevoie de un adăpost.

Lena încă mai era trista. Dar oare nu era normal sa se simtă deprimata? Doar își pierduse cea mai buna prietena și singura persoana care a înțeles-o și a iubit-o vreodată; singura persoana în care mai avea încredere, chiar dacă a fost o perioada în care nu si-au vorbit. Lena știa ca, în adâncul sufletului sau, Isabelle va rămâne mereu cea mai buna prietena a sa, chiar de când o abandonase. Rana nu se vindecase nici pana atunci, chiar dacă Isabelle își ceruse scuze, dar nu mai conta, oricum. Decesul lui Isabelle îi redeschise rana Lenei când aceasta aproape ca se cicatrizase. Dar era în regula. Lena o iertase pe prietena sa. Spera doar ca ea sa fie fericita, oriunde i se afla sufletul; dacă mai exista. Poate hoinărea prin lume, în căutarea unui loc în care sa rămână și în care sa își petreacă eternitatea. Lena știa ca cea mai mare dorința a lui Isabelle era sa găsească un loc în lume unde nu exista pericolul Infectaților.

- Lena, te simți bine?

Era vocea lui Mark.

Lena își întoarse capul spre el și zâmbi fals și instinctiv.

- Sunt în regula, minți ea. Cred ca eu ar trebui sa te întreb asta pe tine. Era sora ta, pana la urma. Eu... eram doar o cunoștință de-a ei.

- Te cunosc, Lena. Nu e nevoie sa te prefaci. Știu ca ești distrusa, la fel ca și mine, de altfel. Isabelle a fost o persoana minunată, iar noi doi am fost norocoși s-o avem în viața noastră.

- Mă simt ca și cum timpul petrecut cu ea nu a fost suficient, mărturisi Lena. Mi-as fi dorit sa fi clarificat lucrurile de mai mult timp.

- Dar știi ca ea te-a iubit dintotdeauna, nu?

- Nu știu. Eu, cel puțin, nu am putut niciodată sa o urăsc.

Mark oftă trist.

- Îmi amintesc cum obișnuia sa își petreacă nopțile plângând. Era -

- Plângând? repeta Lena, întorcăndu-şi capul spre Mark și căscând ochii cât cepele. Plângând pentru mine, șopti ea.

- Se simțea vinovata, Lena. Obișnuia sa își ceara scuze în mod repetat, adormind, apoi, plângând. Am încercat sa vorbesc odată cu ea, dar nega vehement faptul ca ar fi plâns vreodată.

- Înțeleg. Sper ca a murit împăcată.

Mark nu mai scosese niciun cuvânt. Lena ar fi vrut sa îi ceara mai multe amănunte în legătură cu Isabelle, dar voia sa încheie acea discuție cât de repede posibil. Nu se simțea deloc confortabil discutând despre răposata sa prietena, chiar dacă era foarte curioasa în legătură cu tot ce ținea de ea. Pur și simplu nu putea vorbi despre ea, nici măcar nu-i putea auzi numele fără sa fie nevoie sa se abțină din a izbucni într-un plâns isteric; acel gen de plâns din care crezi ca nu te mai poți opri niciodată.

Când își îndrepta privirea înainte - căci pana atunci își privea numai picioarele zdrobind iarba uscata pe măsură ce își târşâia picioarele -, Lena văzu clădirea către care se îndreptau pentru a petrece noaptea se înălța foarte aproape de ei; numai câteva minute de mers pe jos îi despărțea de ea. Văzută de aproape, cocioaba semăna izbitor de tare cu cea găsită de ei în pădure, la indicațiile Carei. Era înconjurată în lateral de tufe spinoase și neîngrijite, iar la câțiva metri depărtare de ea erau doi copaci uscați cu rădăcini groase ieșite din pământ. Pe măsură ce Lena se apropia din ce în ce mai mult, observa ca o veranda se întindea în fața căsuței cu doua etaje. Arata înfricoșător. Avea sa fie o noapte lungă.

***

Căsuța se dovedise a fi mai strâmtă înăuntru decât ar fi crezut Lena, din cauza faptului ca mare parte din suprafața acesteia era acoperita de cutii grele și mobilier vechi și prăfuit, acoperit de cearșafuri cenușii. Dar nu era nevoie sa încerce sa dea ceva la o parte doar pentru o noapte; imediat ce temperatura devenea pozitiva trebuiau sa își continue căutarea. Lena putea simți ca Zidul pe care îl căutau era mai aproape decât credeau, atât de aproape încât poate nici nu-l observau. Cum era o vorba, sub nasul lor.

Întinzându-şi toți mușchii și simțind cum consecințele dormitului pe podeaua dura deghizate drept durere îi pun stăpânire pe corp, Lena constată că Mark și Conner nu mai erau înăuntru. Probabil erau afară sau cercetau casa sau împrejurimile. Interiorul cocioabei semăna cu cel al căsuței abandonate în care își petrecuseră noaptea precedentă. Singurătatea din încăpere îi amintea vag Lenei de casa familiei Anderson, de seringile care îi introduceau anestezie în vene, albul neon și fluorescența becurilor din sediul domeniului Polițienesc, dar și de nopțile petrecute plângând în patul sau și de toate bibelourile sparte în crize de furie din primii ani petrecuți acolo. Deodată, simți un amestec de furie fără destinație și tristețe agonizantă, împletindu-se cu toate celelalte sentimente generate de respectivele amintiri: frica, disperare, depresie și nebunie.

Dar era departe de acele pericole, chiar dacă prețul era riscul vieții sale.

Încercând din răsputeri sa își calmeze bătălia ce o ducea în propriul cap, Lena se ridica în picioare și căscă satisfăcător. Își cerceta o vreme rucsacul pana când găsi elasticul de par pe care și-l pusese și se așeză în fața oglinzii murdare din partea de Est a încăperii. Fața îi era palida, iar țărâna uscata de pe ea semăna cu niște umbre obscure. Buzele îi erau umflate și cu o nuanță mai deschise ca de obicei, părul său blond era încâlcit și mai închis la culoare, iar ochii albaștri îi atârnau mohorâți sub doua pungi negre ce păreau a fi mai puțin evidente ca noaptea trecuta. Păstrându-şi elasticul de par pe mana, Lena își scoase sticla de apă și își turna puțin pe mâini, spălându-şi țărâna de pe față. Știa ca era un motiv prostesc de a folosi apa, dar pur și simplu nu suporta sa își vadă fața în halul acela. Oftă și își prinse cu mișcări ferme părul în cea mai perfecta coada de cal pe care o putu crea. Încă nu știa dacă era de la femeia care o crescuse sau de la mama sa adoptiva, dar Lena mereu voia sa fie cât mai perfecta posibil. Nu se suporta altfel...

Ieși în fuga pe veranda și sari pe pământ, căutându-i cu privirea pe Mark și pe Conner. După ce îi striga de câteva ori afară și înăuntru, întorcăndu-se în final afară cu rucsacul sau în spate, ea realiza ca ei erau dispăruți, la fel ca bagajele lor și orice urma de ei. Mai întâi prietenii Carei - Beatrice și Allen, parcă -, apoi Mark și Conner? Ceva era ciudat. De ce dispăreau cu toții? Oare cine urma? Și ce se întâmpla cu cei dispăruți? Însemna că Lena, Alex și Cara erau singurii rămași. Dar Lena nu putea știi sigur ce se întâmplase cu Alex și Cara. Trebuia sa îi găsească urgent.

Dar ceva îi întrerupse şirul gândurilor. Ceva ciudat păta linia orizontului, ca o dâră lăsată de o pensula nu prea groasa pe o foaie, acoperind solul ca o scoarță înainte ca acesta sa se întâlnească cu cerul care era senin. Scoarța era destul de mare, iar Lena avea o vaga presimțire despre ceea ce ar putea fi.

Zidul pe care îl căutau.