Zidul

Capitolul VI

        După ce mai privi de câteva ori lumea de afară ce îi părea fictiva, Cara trase draperiile la loc și se trânti în imensul sau pat. Odată cu contactul cu suprafața moale a patului, acesta se modela după forma corpului Carei. Își îndepărtă șuvițele rebele ce îi ședeau pe față și își culese lacrimile ce amenințau sa cada.

        Voia sa doarmă, însă nu putea. Era obosita, dar amalgamul de gânduri ce îi împânzeau mintea o țineau treaza. Închizând ochii, își putea vedea doar tatăl fiind sfâșiat de un Infectat. Era cea mai oribila imagine văzută vreodată. Trecuseră doar câteva ore, iar ea deja se simțea ca și cum ar fi fost treaza timp de zile întregi. Știa ca era prima data când atingea ceva atât de moale. Își închise ochii, se lăsase mai moale pe pat și încercă sa își aducă alta imagine în minte. Deja nu îi mai putea tine închiși. Își dorea sa își șteargă acele amintiri pentru totdeauna, însă nu putea.

        După un lung timp, imaginea mamei sale îi apăru în minte. Apoi Beatrice. Apoi expresia îndurerată a lui Allen când se întâlni cu părinții săi adoptivi. Simți obiectul rece ce o lovise în cap. Își deschise ochii, dar nu putea vedea nimic. Simțea o mana familiară peste mana sa. Ar fi recunoscut acea mana oriunde. Era Flora.

— Mama? Cara se ridica brusc și simți o alta prezenta lângă ea. Nu era întuneric, cum s-ar fi așteptat. Era lumină. Prea multa lumina. Un fior rece îi străbatu șira spinării și își dădu seama ca era înăbușită în sudoare rece apărută de noaptea trecuta. Ava era așezată pe marginea patului cu o expresie îngrijorată lipita pe fata. Parul sau blond era lăsat liber, iar îmbrăcămintea sa nu era la fel de rafinata ca atunci când o cunoscuse - era îmbrăcată în pijamale. Sprâncenele îi erau ridicate, iar colturile gurii îi atârnau în jos, fața sa nefiind la fel de luminoasa ca ziua precedentă.

— Ai avut un coșmar? o întrebă ea pe Cara. Ea încuviință încet din cap, evitându-i privirea falsa. Știa ca nu o interesa - nici nu se aștepta s-o facă. Si-ar fi dorit să-i fi putut reproșat acel lucru, însă voia să-i dea o șansă. Doar una.

        Ava se ridica și îi zâmbi.

— Astăzi se organizează o ceremonie de bun venit în Parcul Central.

        Cara era surprinsa, însă nu spuse nimic. Își privea mama adoptiva în tăcere și aștepta să continue. Aceasta începu sa se plimbe prin camera, gesticulând din mâini pe măsură ce îi explica.

— Ceremonia asta se organizează în fiecare an; aproape a devenit o tradiție, iar tu și ceilalți adolescenți adoptați veți fi prezentați în fata tuturor, unde veți fi repartizați unei secții. Ava părea atât de încântată și nerăbdătoare în legătură cu acel eveniment, încât îi dădea fiori Carei. Ochii îi sclipeau pe măsură ce gesticula din ce în ce mai frenetic, iar parul îi dansa împreună cu aerul ce îl mișca în jur când dădea o alta tura a camerei.

— În fiecare an? Secție? Cara era într-adevăr nelămurită.

— Oh; am uitat complet. Ava se calmă și se așeză lângă Cara pe pat, care era într-o poziție turceasca, rezemată de o perna ce si-o sprijinise de speteaza patului. În fiecare an, câteva persoane minore sunt alese de la Periferie, iar unele familii se pot oferi voluntare sa le adopte; iar dacă unul dintre ei rămâne fără familie, va fi asociat permanent unei secții - desigur, depinzând de vârsta individului. Cat despre aceste secții, ele sunt domeniile de activitate de aici. Minorii învața despre respectivul domeniu, iar când împlinesc vârsta de optsprezece ani vor lucra în acel domeniu.

— Și ce domenii exista? întreba Cara.

— Domeniul Guvernal, domeniul Medical și domeniul Polițienesc. Cara afișa o expresie nedumerita, iar Ava părea sa fi observat acel lucru și continuă: Cei din domeniul Polițienesc vânează Infectații și îi ucid. Cara îi zâmbi recunoscător și aproba încet din cap. Aceste lucruri noi o intrigau și chair era curioasa în legătură cu domeniul în care va fi repartizata. Oare va fi și Beatrice la acea ceremonie? Normal ca da. Pana la urma, și ea era adoptata.

        Câteva bătăi în ușa camerei sale le deranjară liniștea, iar Ava se grăbi sa deschidă ușa. Pe ea apăru o femeie scunda, cu par cărunt și ten închis, îmbrăcată într-un combinezon de blugi cu pete de vopsea pe el — Cara nu își putea da seama dacă erau reale sau nu. Femeia avea un dulăpior alb pe rotile, cu foarte multe sertare, pe care îl împinse pana în fata patului Carei. Odată ce era destul de aproape de ea, Cara observa ca în mijloc era un spațiu gol, fără sertare, în care ședea un scaun din același material, pe care femeia îl scoase afară. Ava nu reacționa în niciun fel — decât îi zâmbea femeii.

— Kaitlyn, aceasta este Isabelle —  ea te va aranja pentru ceremonie, o anunța Ava. Isabelle își pleca în semn de salut capul, zâmbind în continuare.

— Mă bucur sa te cunosc, îi spuse ea Carei. Te rog, aşează-te pe acest scăunel. Cara făcu cum îi fu spus și aștepta ca Isabelle sa își îndeplinească treaba.

        Stilista începu sa o aranjeze pe Cara, ea privind intrigata, nerăbdătoare și cu admirație procesul în oglinda de pe ușa dulapului din camera. Fata i se schimba cu fiecare mișcare a lui Isabelle. În scurt timp, Lena apăru pe ușă, însă Cara nu se osteni sa o privească, știind ca ar fi fost întâmpinată de aceeași privire specifica. De data aceea, Lena avea părul strâns într-o coada de cal și era îmbrăcată în pijamale. Cara era singura care nu avea pijamale și, dacă stătea sa se gândească, dormise în hainele pe care le avea de la Periferie.

— Ce ziceți? Isabelle întoarse scaunul pe care stătea Cara către Ava. Ea o analiza din cap pana-n picioare pe fiica sa, mișcându-şi încet capul. Parul saten al Carei era prins într-o împletitură complicata, ce era prinsa la rândul ei în vârful capului sau. Era prima data când parul sau arata așa frumos. Era aproape... magic.

***

        Peste ceva timp, Cara se afla în fata oglinzii din camera sa, în timp ce Ava îi zâmbea din spate. Purta o rochie alba în volănașe ce-i venea pana la genunchi, cu mâneci de dantela ce îi îmbrăcau mâinile aidoma unei pânze de păianjen țesută special pentru ea. Știa ca nu avea un corp frumos — aproape fără forme, chiar — însă, rochia aceea o făcea să se simtă frumoasa. Chiar și așa, nu avea de gând sa o poarte prea mult timp. Odată ce ar fi avut ocazia, s-ar fi schimbat în ceva mai comod.

        Trebuia sa vorbească urgent cu Beatrice. Știa ca o va întâlni la acea ceremonie, chiar dacă nu voia nici în ruptul capului sa meargă. Voia sa iasă afară. Afară dinăuntrul Zidului. Acolo unde știa ca trebuia sa fie. Aceea nu era viața sa. Nici a lui Beatrice, sau oricărui adolescent adoptat. Viața lor era în libertate, în afara Zidului. Acolo unde ar fi trebuit sa fie și cea a celor care au fost împușcați înainte sa intre înăuntru. Era una dintre multele nedreptăți comise de guvern. Trebuia sa îi răzbune, chiar dacă pe majoritatea nu îi cunoștea. Trebuia...