Zidul

Capitolul XXVII

După ce poarta se închise cu un declic înfiorător în urma sa, Cara simți cum fiori reci de gheata îi dansau pe șira spinării, făcând-o sa se cutremure la gândul ca puteau fi atacați de Infectați oricând și la amintirea morții lui Isabelle. Abia reușise sa se concentreze la altceva, dar pur și simplu nu își mai putea scoate din minte scena în care toți ceilalți au căzut în apa înghețată.

Dar trebuia sa se resemneze. Cel puțin pentru moment; cât cercetau cetatea în căutarea proviziilor. Sau măcar pana reușea sa prindă câteva secunde singura. Nu voia sa își arate slăbiciunile în fața lui Alex, chiar dacă o făcuse deja de atâtea ori. Tot o enerva gândul de a-şi arata slăbiciunile în fata oricui. Dar poate ca Alex nu era acel oricui. El era Alex, prietenul Carei. Prieten suna ciudat în mintea sa, dar când se gândea la Alex, ea mereu îl asocia cu termenul de prieten. Poate ca nu erau prieteni în adevăratul sens al cuvântului, dar în vremurile în care trăiau Alex îi salvase viața Carei, la fel și ea lui, iar asta clar însemna că erau cel puțin prieteni.

Alex își pregăti arcul, alături de o săgeată, și înaintă precaut în față, cercetând superficial împrejurimile. După cum se mișca, Cara si-a dat seama ca nu voia sa facă prea mult zgomot, dar când el își așeza la loc arcul și săgeata ea știu ca nu mai era nevoie. Putea sa treacă pe acolo cu o toba și nu s-ar fi întâmplat nimic. Probabil.

- Pe unde o luam? îl întreba Cara, cercetând la rându-i cetatea. Nu era ceva ce sa o poată surprindă; doar clădirile rămăseseră cât de cât intacte, iar restul construcțiilor stăteau prăbușite în mormane de lemn și praf. Mirosea a rugina, metal și singurătate.

- Eu zic sa o cercetam întâi pe asta, zise Alex, arătând către o clădire cu doua etaje și cu ferestrele acoperite de scânduri din stânga. Pare sigura.

Cara încuviință încet din cap, deși Alex deja pornise către clădirea respectiva, cu Cara în urma sa. Deși îl considera un prieten, se simțea trista când el o ignora. Prefera sa o ia peste picior. Dar acela era Alex; Cara nu avea ce sa facă în privința lui, decât sa fie în regula cu felul lui de a fi.

Când au ajuns în dreptul clădirii, Cara observa ca era făcută dintr-un soi de cărămidă foarte solidă, bej. Alex deschise încet ușa cu un scârțâit, dezvăluind un nor de praf gros care îi făcu pe amândoi sa tușească. După ce tusea le trecu, Cara intra prima, cu Alex în urma sa. Se aflau într-un soi de vestibul din lemn mucegăit, fără vreun semn de mobila. Alex închise ușa în urma lor, iar Cara înainta în încăpere, descoperind o camera cât de cât intacta, zugrăvită în straturi groase de și mai mult praf. Deja o usturau nările.

În stânga se afla o fereastra cu scânduri bătute în cuie, iar în centrul încăperii era o canapea acoperita de un cearșaf ce era, probabil, alb, odinioară, dar era atunci gri-maroniu. În dreapta era un blat din lemn cu lungimea de trei metri acoperit de alt cearșaf identic cu primul, iar în fața lor se aflau niște scări ce probabil urmau sa scârțâie dacă urcau sus, închizându-se în perete. Camera era destul de mare, vopsita în cenușiu cu o tenta de bej.

Alex trecu pe lângă Cara și se apropie de blatul acoperit de cearșaf, pașii lui scârțâind pe podeaua din lemn vechi. El trase cearșaful de pe blat și îl arunca într-o parte, dezvăluind un alt nor de praf. Își acoperi ochii cu mâna și tuși timp de câteva secunde, dându-i timp Carei sa studieze blatul. Arata destul de modern, având în capătul din stânga un soi de mașinărie cubica făcută din - credea Cara - metal. Ea nu mai văzuse niciodată așa ceva. Își amintea vag de ceva ce văzuse odată în casa familiei Anderson, dar nu mai știa sigur. Ea se apropie de Alex, care începuse sa cerceteze mașinăria.