Zidul

Capitolul XVI

        Cara își aduse aminte de momentul în care se trezise în valea de lângă pădure în afară Zidului; când era atât de fericita ca era libera, încât era în stare sa își smulgă parul din cap când îi văzuse pe Ava, doamna primar și domnul Hampton stând chiar în spatele sau. Își aduse aminte de cât de ofticata și nervoasa era. Ar fi vrut sa sară la bătaie chiar în momentul acela.

        Ei bine, de data aceea, când se întoarse simți chiar opusul.

        Isabelle stătea în fața sa cu mâinile în sold și cu un zâmbet jucăuș pe față. În ochii săi sclipea o urma de îndrăzneală indolenta. Un combinezon de blugi — fără pete de vopsea, însă — îi atârna degajat de umeri, iar pe sub el Cara observa un maiou alb. Purta, de asemenea, o jacheta de blugi. Cara observa ca ea stătea intre doi băieți: unul înalt, zvelt și cu tenul închis și celălalt puțin mai scund, la fel de zvelt ca primul, diafan și cu par roșcat, iar amândoi i se păreau teribil de cunoscuți. Cara se mira ca băiatul nu avea pistrui, deși, cu sau fără pistrui, tot arata bine, se gândi ea.

— Isabelle? Cara fu prima care vorbi, întrucât ea probabil se simțea cel mai puțin mirata. Îndrăzneală lui Isabelle mereu o făcuse sa se aștepte la așa ceva din partea sa. Lena își scutura capul și îi taie vorba Carei, pășind în față.

— Ce faceți aici?

        Isabelle rânji.

— Ce? Credeai ca treceați neobservați prin fața casei mele?

— Ce vrei, Isabelle? Lena își încrucișă brațele și îi analiza indolent pe fiecare în parte.

— Nu te preface ca nu știi, Elena.

— Numele meu e Lena. Ea își lăsă mâinile sa cada pe lângă corp și își închise strâns ochii. Beatrice le privea nedumerita pe amândouă, însă Cara își lua privirea de la ea și pași în față lângă Lena.

— Isabelle. Fata își încrucișă brațele și o privi zâmbind pe Cara. Ea observa ca Isabelle nu se purta atât de apatic cu ea, ba chiar părea sa o placa. De ce ești aici?

— Din cauza aceluiași motiv ca voi.

— Vrei sa spui ca... Isabelle încuviință din cap. Dar ei ce caută aici? continua Cara.

        Isabelle arata spre băiatul cu ten închis.

— El este fratele meu, Mark și roșcatul este-

— Nici sa nu îndrăznești, Thomson! izbucni Lena.

— Oh, Anderson. Credeam ca erați topiți unul după altul, rânji Isabelle, apoi se întoarse către Cara, dar vorbi pentru toată lumea. Oricum, el este Conner.

        Mark și Conner zâmbiră și se alăturară grupului, cu Isabelle în urma, care îi zâmbi insolent Lenei când trecea pe lângă ea. Cara nu putea sa nu observe cât de vulnerabila se simțea Lena în preajma lui Isabelle și își aminti, brusc, felul în care Lena se comporta cu ea când s-au întâlnit prima data.

        Toți ceilalți au pornit către celelalte porți inafara de Cara și Beatrice, care rămaseră cu doi pași în urma.

— Ce oameni ciudați! șopti Beatrice.

— O sa te obișnuiești, îi răspunse Cara.

— Tu te-ai obișnuit? Adică, mă rog, eu nu am o sora sau ceva cu care să-mi petrec timpul.

— Eu nici n-am petrecut prea mult timp cu ea.

— O sa ai ocazia, murmura Beatrice ca pentru sine. O sa ai ocazia, repeta ea, însă mult mai încet și se alătura tăcută grupului din fața lor. Cara oftă și o urma pe prietena sa.