Zidul

Capitolul XXI

        Cu un an în urma, Lena Anderson a descoperit ca era imuna virusului E-47 — adică leșinase în mod subit și a fost dusa la sediul domeniului Polițienesc pentru a i se face setul acela lung de teste în care i se analiza fiecare globula de cel puțin trei ori pe zi. Cum acest lucru fusese cumplit și traumatizant pentru ea, încercase de multe ori sa iasă de acolo, prin urmare a fost ținută în mare parte din acea perioada pe sedative. Însă, într-o zi, când a prins, în sfârșit, un moment de luciditate, a reușit sa îi convingă pe acei oameni ca nu va mai încerca să iasă, ba chiar ca va coopera. Cum ei nu au fost în totalitate de acord cu eliminarea permanentă a sedativelor, au început prin scăderea unor mici doze, ajungând astfel sa o sedeze doar când îi analizau sângele. Logic ca Lena a reușit sa iasă de acolo. A reușit sa desfacă un grilaj cu o seringa. Vremuri disperate necesita masuri disperate, nu? Își aducea aminte ca era noapte... După ce se târâse câțiva metri, intrase într-o camera ce păruse a fi un birou, însă Lenei nu prea îi pasa ce era înăuntru. Ea voia doar sa iasă. Ieșind din camera, a observat ca se afla într-un labirint întortocheat de culoare și uși. Prin urmare, a dat buzna în prima camera pe care a găsit-o, sperând din tot sufletul sa nu fie nimeni înăuntru. Dar era. Era o fata cu ten închis și par cârlionțat negru. Arata superb, în ciuda lipsei de vlaga și ochilor goi. Se făcea ca ea era Isabelle de astăzi. Isabelle era acolo de aproape doi ani când Lena a găsit-o. Ele reușiseră, oarecum, să scape împreună de acolo, însă când au ieșit din clădire, câțiva oameni ce încă se aflau acolo le-au prins. Isabelle a reușit sa scape, oricum, însă doar lăsând-o pe Lena în urma, care nu era la fel de rapida. Lena a mai rămas câteva săptămâni acolo, urând-o incredibil de mult pe Isabelle fiindcă o lăsase în urma, pana când Ava, fiindu-i mila de ea, a lasat-o sa plece, cu condiția de a veni o data pe luna pentru a i se face teste. Însă nu a mai apucat sa participe la vreun experiment, întrucât a apărut Cara. Iar apoi au ieșit din Zid. Se mai întâlnise cu Isabelle și aflase ca, întrucât aveau destui cobai imuni la virus, îi puteau da drumul lui Isabelle cu aceeași condiție cu care Lena a fost admisă afară. Dar o ura în continuare. Ce făcuse ea a fost prea mult pentru Lena. Nu credea ca poate ierta vreodată așa ceva...

        În prezent, ei deja ieșiseră din pădurea în care era casa abandonată. Se aflau acum în ceea ce părea a fi o slivostepa, mărginită până la linia orizontului de plante micuțe și câte un arbust ici-colo. Era deosebit de frig, în ciuda verii călduroase în care se aflau. Vântul nu prea bătea, însă când o făcea era atât de rece, încât îi îngheța toți porii Lenei. Se certa mintal pentru faptul ca nu își luase o jacheta mai groasa cu ea și grăbi pasul ca sa îi ajungă pe ceilalți din urma. Isabelle era la capătul opus, privind trista prin jur. Mark avea o privire dure lipita pe față, ca atunci când era stresat, Conner era pe cale sa izbucnească în plâns, iar Allen pur și simplu părea sa ignore tot ce se întâmpla în jurul lui și sa continue sa meargă. Lena nu îl suportase niciodată. Pur și simplu nu îi inspira încredere.

— Ar trebui sa ne oprim, murmura Isabelle. Glasul îi era tremurător, însă când Lena se uita la ea observa ca era din cauza frigului. Oare chiar era atât de frig? Probabil ca da. Lena se simțea ca și cum numărul gradelor era negativ. Dar puteau supraviețui unei viitoare înghețări, probabil...

— Ar trebui sa găsim un adăpost. Trebuie sa fie ceva pe aici unde putem înnopta, se bâlbâi Mark. El niciodată nu se bâlbâia... Climatul extrem era prea extrem. Era vara și, totuși, era suficient de frig încât să-i facă sa se bâlbâie pe toți.

— Mark, șopti Isabelle, înainte sa cada jos. Era paralizata.

        De frig.

        Mark fugi către sora sa, iar Lena scăpa un sunet de exclamație. Își acoperi gura cu mâinile și se apropie de Isabelle, ale cărei buze erau vineții. Fața îi era străvezie, iar pleoapele închise erau aproape transparente. O vena îi pulsa slab la gat. Lena își aminti de momentul în care o găsise în sediul domeniului Polițienesc, arătând perfect și când era aproape inconștientă. Parul sau alb o făcea să pară o regina. O prințesa nu putea fi atât de frumoasă...

— Isabelle, murmura Lena, căzând în genunchi lângă ea. Nu o ura... În ciuda tutoror celor întâmplate, ea încă ținea la fata cu piele străvezie din fața sa. Dintotdeauna ținuse la ea...

        Lena își dezbracă în fuga hanoracul, rămânând doar în tricoul subțire ce îl purta. Îi vârî rapid mâinile lui Isabelle pe mânecile hanoracului, încheind apoi în fuga fermoarul pana la gat. Isabelle clipi încet și îi cuprinse Lenei gâtul. Mark se dădu înapoi cu o privire confuza pe față. Lena îi răspunse fetei la îmbrățișare și tresari când îi atinse pielea înghețată. Isabelle era, într-adevăr, îmbrăcată foarte subțire. Hanoracul îi prii.

— Haideți! murmura Mark. Dacă Isabelle nu face mișcare, va îngheța și mai rău. Auzind acestea, Lena o ridica pe Isabelle, oferindu-se ca sprijin.

        Îi sprijinea aproape în totalitate greutatea lui Isabelle, iar statura ei micuța o ajuta pe Lena. Era puțin mai înaltă decât Cara. Oare ea ce făcea? Oare era în siguranță cu Alex?

— Lena, șopti Isabelle. Ea era singura căruia îi plăcea sa îi spună Lenei pe numele sau întreg și în sfârșit îi spusese așa cum îi spuneau toți. Regula Lenei obișnuia sa fie ca doar Isabelle ar fi avut voie sa îi spună "Elena", însă de când o abandonase atunci nimeni nu ii mai spunea așa. Aproape ca ar fi fost în regula sa îi spună așa Isabelle, după cele tocmai întâmplate.

— Şşş. Trebuie sa mergi, Izzy.

— Lena. Îmi pare rău. Lena înainta împreună cu Isabelle și observa ca pământul era foarte alunecos în punctul în care se aflau ei.

— Pentru ce? Lena se opri pentru o secunda, făcând-o și pe Isabelle sa facă la fel. Îi păru bine ca se oprise, din moment ce solul era atât de alunecos încât ar fi putut sa cada împreună cu Isabelle, rănind-o. Avea răgaz sa își adune echilibrul.

— Pentru ca te-am lăsat în urma. Lena auzi o bufnitură, apoi pe Conner înjurând colorat. Se uita la Isabelle cu lacrimi în ochi și o îmbrățișa cu un dor nebun. Mai aveau puțin și rămâneau fără aer, însă niciuneia nu părea să-i pese.

—  E-n regula, murmura Lena în parul cârlionțat al lui Isabelle.

—  Ba nu e. Am fost incredibil de rea și chiar am crezut ca tu aveai sa mă lași în urma... Isabelle se desprinse din îmbrățișare, apoi Lena o privi duios. O îmbrățișa cu mult mai multa forță și izbucni în surdina in plâns.

— E-n regula, repeta ea, lăsându-şi lacrimile fierbinți sa-si ude hanoracul de pe Isabelle.

        Însă, momentul lor nu mai dura mult, întrucât un sunet de sticla spărgându-se se auzi, fiori de gheață punând stăpânire apoi pe pielea tutoror pe măsură ce gheata pe care erau sari în sus, toți căzând apoi în lacul înghețat de dedesubt.