Zidul

Capitolul V

        Înăuntrul casei familiei Anderson era o atmosfera sumbra, amestecata cu mirosuri de praf și ceara de mobila. Draperiile roșiatice erau trase, iar Cara abia putea observa ca se afla intr-o sufragerie prin lumina difuza ce venea din numeroasele ferestre acoperite de material translucent. În mijlocul sufrageriei trona o canapea din piele neagra cu doua fotolii albe în lateral și o măsuță de cafea transparenta cu margini arămii în mijlocul acestora, sub care se afla un covor cu model tradițional ce împânzea aproape toată camera. Cara abia putea observa ca podeaua era din parchet. Sub fiecare fereastra era câte o mica măsuță pătrată asemănătoare celei din fata canapelei pe care era o vaza cu model abstract negru cu albastru glacial din care ieșeau niște flori nemaivăzute de Cara. Dacă ar fi fost diferite circumstanțele, ar fi întrebat ce fel de flori erau, însă cu cât vorbea mai puțin cu noua sa familie cu atât era mai bine.

        Lena se trânti pe canapea și își masa pleoapele, iar Ava își arunca geanta pe unul din fotolii, se poziționă în spatele canapelei, își propti mâinile la piept și își privi fiica.

— De ce nu abandonezi lenevitul și îi arăți surorii tale camera sa? o ruga Ava. Lena își îndepărtă mâinile și si-o lăsă pe cea stânga sa atârne pe marginea canapelei, apoi pufni și își privi mama ca și cum ar fi rugat-o cel mai stupid lucru posibil, după care o privi pe Cara cu aceeași privire batjocoritoare cu care o ațintise în mașină, ca și cum ar fi vrut sa îi sară la gat. Cara își scarpină mana stânga și își întoarse stânjenită capul spre una dintre vazele cu flori.

— Nu e nevoie; mă pot descurca singura, spuse ea. Ava zâmbi și își lăsă mâinile sa cada.

— Oh, draga, începu ea, tu nici măcar nu ști unde sunt scările care duc la etaj. Lena oftă și se ridica leneșă de pe canapea și pași țanțoș spre holul lung, îngust și întunecat ce nu părea sa duca nicăieri. Era logic ca se aștepta ca presupusa sa sora sa o urmeze. Cara îi zâmbi Avei ca și cum nimic nu s-a întâmplat și o urma pe Lena. Își aduse aminte de replica acida ce i-o spuse Avei când se întâlniseră. Începuse să-i para rău deoarece Ava părea o femeie de treaba, însă Cara nu părea sa creadă ca ar fi fost vreodată capabila sa o iubească asemenea unei mame — nici măcar sa tina câtuși de puțin la ea. La urma urmei, a fost forțată sa vina acolo, și, la un moment dat, chiar a luat în calcul faptul ca nu ar fi deranjat-o sa rămână alături de părinții săi. Știa ca oarecum îi făcuseră un bine, însă, prefera sa fie pe cont propriu. Dar, probabil ar fi fost singura pe lume; n-ar mai fi avut-o nici măcar pe Beatrice. Nu știa ce sa își dorească. Era prima data când a avut dreptul la a-si dori ceva și primul lucru pe care si-l dorea era sa știe ce își dorea într-adevăr. Ar fi vrut sa rămână acolo? Sau sa fi fost singura în afara Zidului, unde singura persoana care o proteja era doar ea însuși?

        Toate aceste gânduri nu îi puteau da pace, însă reuși, oarecum, sa își oprească mintea, analizând tapetul vechi al pereților. Privirea i se opri pe o linie subțire și o trasa cu privirea pe măsură ce înainta lent în holul sumbru. Linia se ramifica într-un punct aleatoriu de pe tavan, iar Cara nu o mai putea găsi.

— Haide, nu avem toată ziua la dispoziție! o apostrofa Lena, care deja era cu câțiva metri în fata sa. Cara pufni silențios și își rostogoli ochii, apoi o urma pe Lena. Holul prin care treceau părea sa nu se mai sfârșească, iar mersul era o activitate relaxanta ce îi permitea Carei sa se gândească, însă ea nu voia sa poată gândi. Voia sa fie ocupata ca sa uite de părinții săi. Voia, mai presus de toate, sa se reunească cu Beatrice.

        După alți câțiva pași, holul se opri și ajunseră într-o camera ce părea a fi alt hol, însă era identica cu sufrageria, în afara canapelei, fotoliilor și măsuței de cafea — care nu se aflau acolo. Cara observa, de asemenea, ca în acea camera draperiile nu erau trase, iar lumina pătrundea cu ușurință înăuntru, făcând camera sa para mai frumoasa. De asemenea, vazele aveau margarete și orhidei. Nu părea o combinație prea strălucită, însă Carei nu îi pasa. Știa ca nu avea nicio idee despre trendurile dinăuntrul Zidului. Observa ca la dreapta sa erau niște scări de lemn, iar fix înainte era o ușă dublă ce probabil ducea spre baie sau bucătărie — însă, baia probabil nu ar fi fost așa proeminenta, se gândi Cara.

        Lena îi făcu semn spre scări și urcară amândouă la al doilea etaj, pe măsură ce fiecare scara scârțâia și camera-hol se făcea din ce în ce mai mica. Ajunseseră în alta camera-hol, aproape identica cu cea de dedesubt, singura deosebire fiind faptul ca în locul ușii ce probabil dădea spre baie sau bucătărie, era un alt hol plin cu uși. Cara oftă și își așeza o șuviță ce căzuse din coada sa. Pentru ce le trebuiau atâtea holuri?

        Lena oftă și spuse:

— Camera ta este prima pe stânga, după care e a mea, iar pe dreapta sunt băile. Dacă vrei sa vorbești cu mama, camera ei este pe celălalt hol. Dar acum este în sufragerie. Lena părea sa recite de undeva. Deși nu se cunoșteau de mult, Cara si-ar fi putut da seama ca mama sa era foarte stricta. Decise sa nu îi dea prea multa importanta. Îi zâmbi recunoscător Lenei și se retrase în camera sa. După ce a încuiat ușa în urma sa s-a lăsat în jos și s-a sprijinit de peretele de lângă.

        Camera sa era alba în totalitate, cu multe ferestre acoperite de draperii de culoarea pielii. Podeaua era făcută din același parchet din sufragerie, acoperit de un covor imens de blana alba. În mijloc trona un pat imens cu baldachin și așternuturi de mătase albe cu model abstract alcătuit din mici linii roz pal, iar în lateral erau doua noptiere din lemn alb, fiecare cu câte doua sertare, pe cea dinspre Cara fiind o mica lampa în forma de floare. Pe fiecare pervaz era câte o vaza cu flori decorative multicolore — probabil pentru ca nu era bine sa dormi cu plante în camera. Pe partea opusa patului era un dulap din același lemn alb al noptierelor, cu un model asemănător așternuturilor, iar pe una dintre uși era o oglinda imensa. Cara era mulțumită pana atunci.

        Se ridica de pe jos și trase toate draperiile, lăsând lumina sa invadeze camera. Ochii o înțepau de la tranziția brusca, însă se obișnui în scurt timp. Privi dincolo de geam. Lumea era așa frumoasa acolo... Copii se jucau peste tot pe strada — unii chiar aveau și animale. Era înăuntru, însă tot putea auzi cântecele păsărilor. Putea vedea chiar și mici stoluri dispărând încet în văzduh. Toți copacii erau bogați, iar frunzele lor erau de un verde intens. Putea observa toate soiurile de flori, peste tot. N-ar fi crezut vreodată ca exista așa ceva.

        Se lăsă sa cada lângă fereastra și își îmbrățișa genunchii, odihnindu-şi capul pe ei. Își dorea nespus de mult sa plângă, însă îi promisese lui Beatrice ca nu o va face. Oare ar fi putut sa îi ceara Avei sa o întâlnească? Nu știa răspunsul, însă ar fi încercat oricum. Știa ce avea de făcut. Ziua următoare, avea s-o viziteze pe prietena sa. Apoi, trebuia sa creeze un plan de evadare. Urgent.