Zidul

Capitolul XVII

        Cu câțiva ani în urma, Cara văzuse pentru prima data un Infectat, când se plimba noaptea prin pădurea în care tocmai fugea, împreună cu Beatrice. Amândouă știau ca le era strict interzis sa se apropie de pădure, însă cine asculta adulții la doisprezece ani?

        Deși amintirile îi erau în ceață, își aducea clar aminte de o căsuța abandonata în care s-au ascuns timp de câteva ore, pana când Infectații au plecat și au fost libere sa plece acasă. Pana sa își aducă aminte de acest lucru, Cara alerga într-o direcție complet aleatorie; defapt, doar îi urmarea pe ceilalți, care, se gândi ea, nu aveau nici cea mai mica idee unde se duceau.

— Urmați-mă!

        Strigatul sau abia de se auzi în amalgamul de sunete ce erau împrăștiate peste tot precum o uriașă și opaca pânză de păianjen, însă toți au auzit-o și, în secunda următoare, se găsi luând-o la dreapta printre copaci către căsuța din amintirile sale. Se abatusera de pe cărarea pe care alergaseră pana atunci, iar pietricelele și frunzele uscate foșneau la contactul cu pașii lor grăbiți, oarecum acoperind horcăiturile teribile și sunetele animalice ce se auzeau amestecate cu pașii grăbiți și trosnituri de oase când vreun dezintegrat se împiedica și se ridica din nou.

        Undeva, în depărtare, Cara putea zări ceea ce părea a fi o umbra întunecată precum o pata pe cerul albastru închis. Abia de s-ar mai fi zărit fără lumina lunii pline ce o scalda în raze blânde. Era căsuța din amintirile Carei, în care s-a ascuns împreună cu prietena sa timp de doua ore, iar Infectații nu reușiseră niciodată sa ajungă la ele. Cu puțin noroc, experiența s-ar fi repetat.

        Vântul le lovea tuturor fetele asemenea unor biciuiri imaginare, iar adrenalina zvacnea pretutindeni în corpul Carei, ba chiar i se părea ca o poate mirosi; dar ce miros poate avea adrenalina?

        Cara își aminti de disperarea pe care o simțise când gonea pe șleaul de lângă Zid către pădurea în care se afla atunci și de felul în care căzuse în vale cu săgeata tranchilizantă în coaste. Apoi, frica ce o simțea când aluneca din greșeală pe marmura alunecoasa de pe culoarele ultimului etaj al sediului domeniului Polițienesc, cu Meredith și profesorul în urma sa. Se gândi ca în momentul actual, simțea oarecum o combinație intre aceste doua amintiri, amestecate cu stres și stropi de libertate.

        Apoi se uita în spate și uita de toată adrenalina, frica și disperarea pe care le simțea.

        Infectații o priveau cu ochi inexpresivi ce îi dădeau fiori. Ochii lor arătau ca doua puturi negre pe fetele lor palide, pline de petice roșii din care le ieșea carnea putreda. Unii purtau zdrențe intacte, alții erau atât de dezintegrați și de distruși încât pielea și carnea căzuseră de pe oasele lor uscate. Care le putea vedea cu ușurință coastele, coatele și rotulele; unora li se vedea și craniul. Se cutremura când simți gustul acid al vomei urcându-i în gat și întoarse repede capul. Simțea doar repulsie și o groaza inexplicabil de profunda și intensa. Niciodată nu mai fusese atât de speriata. Oare sa fie și din cauza scenelor la care asistase înainte sa intre în Zid? Oare sa fie și din cauza privirii sălbatice pe care o avea Infectatul care îi măcelărise tatăl?

        Sudoarea fierbinte aproape ca îi picura de pe frunte, iar când căzu inexplicabil în gol aceasta deveni rece odată cu trecerea brusca a aerului pe lângă corpul asudat al Carei.

        În jurul sau era numai bezna, însă putea vedea gaura prin care căzuse, de care era prinsa o trapă, iar lumina lunii îi mângâia ușor fața crispată. Putea auzi câteva voci difuze, însă nu era sigura dacă le auzea corect.

— Cara! Aceea fu vocea lui Beatrice.

— Se descurca! Țipă Alex. Vino, pana nu te omoară!

        Carei îi venea sa sară de acolo și sa îl pocnească pe Alex pentru ca era atât de nepăsător în legătură cu ea, însă distanta era prea mare, iar Cara nu avea cine știe ce înălțime folositoare. Nu ca nu ar fi fost în stare sa sară la infinit pana ajungea la ieșire, dar știa ca era imposibil. În schimb, se ridica și o cumplita, dar acuta durere îi cuprinse spatele, însă îi trecu rapid. Privi în jur, dar tot ce putea vedea era obscuritatea înfricoșătoare din — probabil — camera în care se afla. Apoi își aduse aminte ca în rucsacul pe care si-l luase avea o lanterna. După ce se aplauda mintal pentru ca o tăiase capul sa-si aducă o lanterna, își dădu cu rapiditate rucsacul jos și începu sa scotocească după ea în lumina palida a lunii ce venea din crăpătura prin care căzuse.

        Lumina lanternei era intensa și aproape ca lumina în totalitate camera. Cara părea sa se afle intr-o pivniță, plina de cutii închise, cărți vechi și rupte și pânze de păianjeni pline de praf. Deasupra sa, un bec atârna gata sa cada din tavanul mucegăit. Cara încerca să îl aprindă, însă se stinse imediat. Grozav, gândi ea, este ars.

        În fața sa se afla o ușă din lemn mucegăit, care părea sa fi fost odinioară maronie; acum era de culoarea a ceva ce părea a fi cenușiu. Carei îi era scârbă sa o atingă. Nici măcar nu se deschidea când a tras puternic de mâner. Se uita prin jur. Nu era nimic ce ar fi putut s-o ajute sa deschidă ușa, decât ceea ce părea a fi o ranga metalica într-un colt îndepărtat al încăperii. Trecând pe sub crăpătura prin care căzuse, Cara se uita prudent dacă mai era vreun semn de Infectați pe acolo, însă afară era o liniște ciudată. Liniștea dinaintea furtunii, cel mai probabil.

        Când Cara strecura ranga între ușa și perete, aceasta scârțâi groaznic, însă ușa se deschise destul de ușor, fără sa aplice prea multa forță. Deși nu-i plăcea sa admită, Alex avea dreptate. Ea chiar se descurca. Însă, i-ar fi plăcut mult mai mult sa nu fi fost nevoie sa "se descurce". Deoarece asta ar fi însemnat sa rămână cu ceilalți și sa aibă mai multe șanse de a supraviețui decât avea singura.

        Însă apoi se înfioră. Tocmai se gândise la câte șanse de supraviețuire avea, însă cum tocmai reușise sa deschidă o ușă ce probabil o ducea într-un loc sigur, șansele au crescut considerabil.

        Auzind niște foșnete venind din celălalt capăt al încăperii, Cara lăsă ușa sa atârne zgomotos întredeschisă, scârțâind în surdina pe măsură ce Cara se îndepărta de ea cu ranga întinsă în poziție de lupta.

        Și avea dreptate sa își tina ranga astfel, întrucât când ajunse la câțiva metri de capătul încăperii, lanterna din mana Carei lumina un Infectat ce părea sa se fi trezit dintr-un somn adânc. Pielea și carnea lui nu erau atât de dezintegrate, dar hainele ce le purta erau rupte.

        Cara scăpă lanterna când Infectatul horcăi îngrozitor și se năpusti asupra sa.