Zidul

Capitolul VIII

        Ceremoniile dinăuntrul Zidului i se păreau plictisitoare Carei. Le prefera pe cele de la Periferie, când cineva venea cu un alt plan nebun de a da năvală înăuntrul Zidului, după care toți cei prezenți ar fi țipat și aplaudat și celebrat, dar niciodată nu se întampla nimic.

        Cara se așeza pe unul dintre scaunele de plastic din ultimele rânduri, cu Beatrice în stânga sa, iar în dreapta fiind Ava, respectiv Lena. Părinții adoptivi ai lui Beatrice se așezară imediat lângă ea, iar Cara îi văzu prima data tatăl lui Beatrice. Era un barbat zvelt cu parul cenușiu și tenul palid. O pereche de ochelari rotunzi și mici îi atârnau de vârful nasului intre câteva perechi de pistrui. Cara se întreba dacă Beatrice se simțea bine sa aibă din nou o familie propriu zisa, fie ei niște oameni aroganți fără scrupule. Probabil ca nu.

        Pe scena apăru o femeie înaltă și slăbănoagă cu parul blond vizibil vopsit acoperindu-i în totalitate umerii. Doi cercei triunghiulari imenși îi atârnau din urechi, făcându-le sa para aproape distorsionate. Corpul îi era înfășurat într-o rochie strâmtă ce nu reușea sa îi ascundă toate imperfecțiunile. Femeia batu de doua ori în microfon, după care își începu discursul care, după cum presimțea Cara, urma sa fie foarte plictisitor.

— Bună ziua, locuitori ai Zidului! începu femeia. Ne-am adunat astăzi aici pentru a sărbători venirea unor noi copii ce au reușit sa fie salvați de la măcelul ce a avut loc la Periferie. De asemenea, anul viitor nu vor mai fi alții, întrucât nu mai sunt alți oameni la Periferie. După cum probabil știți, acum a venit timpul pentru acești copii sa fie repartizați într-un domeniu și, cum ei sunt ultimii, li se va acorda permisiunea de a avea ceva de spus în privința domeniului în care vor studia.

        Cara își auzi prietena pufnind.

— Ce este? o întrebă ea.

— Nu ți se pare prefăcută femeia asta? îi șopti Beatrice.

— Ba da, dar nu am ce face în privința asta. Beatrice nu mai răspunse și își lăsă capul pe spate, masându-şi pleoapele.

— Acum, continua femeia, voi chema în ordinea numelor de familie pe acești copii, în scopul deciderii domeniului lor de studiu.

        Cara își auzi numele — pseudonimul — și urca șovăind treptele platformei către femeia ce o privea insistent cu un zâmbet fals lipit pe față. Cara se întreba cu cât fu plătită sa facă acel discurs.

        Femeia o apuca de braț și o trase lângă ea.

— Povestește-ne, domnișoară Kaitlyn, despre tine.

Cara își lăsă capul în jos și își scarpină ceafa. Ce putea sa le spună? Ca fusese forțată sa trăiască cu niște oameni pe care nu îi cunoștea în loc sa rămână împreună cu părinții săi, chiar dacă asta ar fi însemnat sa moara?

— Mă cheamă, începu ea, mă chema Cara și am cincisprezece ani. Cara se uita la mulțime și o găsi pe Beatrice care râdea. Lena, însă, râdea în mod batjocoritor, iar Ava îi dădea câte un cot în coaste uneori. Oamenii o priveau plictisiți și încercau sa-si găsească alte ocupații. Și cam atât, continua ea. Femeia își rostogoli ochii și îi lăsă mana sa cada.

— Fiecare dintre voi va fi însoțit de un reprezentant al fiecărui domeniu pentru a decide unde veți studia, se adresa ea adolescenților adoptați. Cara o văzu pe prietena sa rostogolindu-şi ochii și începu sa fie de acord cu teoria sa. Pe care vrei sa îl vizitezi prima data, draga? o întrebă femeia.

        Cara se gândi. Nu avea nicio intenție de a conduce pe cineva. Îi era frica de medici — cum sa devină unul? — iar singura varianta era sa aleagă domeniul Polițienesc. De asemenea, ar fi putut avea șansa de a se răzbuna pe nația ce furase viața părinților săi și a tuturor persoanelor pe care le cunoscuse vreodată.

— Domeniul Polițienesc, alese ea. Femeia zâmbi și făcu semn unui barbat musculos într-o uniforma asemănătoare celor care o aduseseră acolo. Bărbatul avea parul viu colorat și o mustata portocalie stufoasă. Se ridica și veni către platforma cu mâinile încrucișate la piept. Odată ajuns în fata scărilor, o ajuta pe Cara sa coboare, salutând-o printr-o mișcare subtila a capului.

        Cara o privi pe Ava care o încuraja din priviri sa îl urmeze pe barbatul cu mustata mare. Cara se gândi ca nu mai avea ce rău să i se întâmple și ieși din parc alături de așa-zisul reprezentant al domeniului Polițienesc.

***

        Barbatul o aduse alături de alți polițiști în tunelul ce despărțea Zidul de Periferie. Cara crezu ca nu mai avea sa ajungă vreodată acolo. Avea șansa perfecta sa evadeze, dar apoi observa pistoalele ce atârnau din beteliile pantalonilor celor câțiva polițiști.

        Coborâră din mașină, iar un alt barbat chelios și palid apasa pe un întrerupător iar tot tunelul se lumina. Cara observa ca deasupra sa era un amalgam de țevi albastre ce se prelungeau în tot tunelul. Barbatul cu mustata scana un card la o mașinărie de lângă ușa ce ducea la Periferie, iar aceasta se deschise cu un sunet ascuțit și asurzitor. Lumina naturala ce intrase în tunel era mult mai puternica decât cea artificiala ce era acolo pana atunci. Cara își acoperi ochii cu mâna stângă pana se obișnui cu lumina puternica și abundenta. Iedera împânzise ușa pana când era aproape verde, iar copacii erau aliniați la fel de morți ca de obicei pe șleaul din fata lor. Clădirile erau dărâmate, iar vântul nu mai suflase de mult pe-acolo.

        Aceea era șansa Carei sa plece de acolo pentru totdeauna. Doar un moment... Un singur moment de neatenție din partea bărbaților și ar fi fost libera.

— Puteți sa îmi arătați cum se trage cu pistolul? întreba Cara. Desigur ca știa cum se trage. Cu câțiva ani în urma, Curierul primise un pistol pentru a se păzi de Infectați și, cum pe-atunci era alt curier — unul mai amabil — îi învățase pe toți sa îl folosească. Barbatul cu mustata dădu din cap și își scoase pistolul din betelie. Fără sa mai ezite, Cara îl apuca din toată forța, având grija sa nu îl descarce.

        Cara o zbughi pe șleaul ce se întindea pe toată linia orizontului și zări pădurea în care nu avea nimeni voie sa intre în depărtare. Simți vântul cum îi sufla prin plete și mirosul libertății ce îi inundase plămânii. Își mulțumi mintal pentru ca își lăsase pantofii în mașină și mari viteza. Pădurea era la câțiva zeci de metri distanță și știa ca putea sa o facă. Încă puțin...

        Dar cum rămânea cu Beatrice?

        Cum s-o lase acolo?

        Fără sa realizeze, încetini viteza și auzi în sfârșit țipetele disperate ale bărbaților ce o urmăreau nebunește. Făcură un cerc în jurul sau cu mâinile întinse, iar Cara își întinse arma către ei.

— Te rugam, lasă arma jos! îi porunci barbatul chelios. Cara clatină frenetic din cap și îl țintui cu pistolul pe cel ce îi vorbise.

— Îți vrem doar binele! De data aceea vorbi cel cu mustata. Nu este nevoie sa recurgem la violenta, nu?

— Și ce o să-mi faceți? Cara vorbi pentru prima data de când izbucnise în alergat. O sa mă împușcați? Toți cei din jurul sau clatinară speriați din cap, iar Cara rânji batjocoritor și îl țintui pe cel cu mustata.

        Observa ca, unul dintre ei voia sa se apropie și îl țintui pe el. Nu putea sta la infinit astfel. Trebuia sa facă ceva. Trebuia...

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

♧ Heey! :>. Mă bucur sa va vorbesc din nou :)). Mă bucur și ca în sfârșit am ajuns la partea asta. De acum o sa fie mai multa acțiune și mai mult suspans. Sper ca au meritat acele capitole plictisitoare ;)). Apropo, dacă am vreo greșeală va rog sa mă anunțați și o voi corecta numaidecât. ♧