Zidul

Capitolul XI

        Profesorul își drese glasul din nou și își aranja ochelarii.

— După cum probabil deja știți, E-47 este o boala ce face carnea unui om sa putrezească și care ataca creierul, făcând persoanele infectate de ea sa se dezintegreze și sa piardă contactul cu realitatea, în final devenind ce unii dintre voi ați numi "zombi". Cara începu sa tremure și o privi pe Isabelle, care asculta spusele profesorului cu o atitudine complet degajata. Aproape uitase ca fata de lângă ea ascultase acele informații de mai multe ori. Aceasta boala, continua el, este incurabila și nu se poate muri din cauza ei, deși cei infectați de ea sunt considerați morți, întrucât nu mai au conștiința sau minte; ei sunt cele mai sălbatice și periculoase animale și, deși este crud, trebuie eradicate cât mai curând posibil, pentru a împiedica răspândirea virusului. Aici intervine domeniul Polițienesc. Înainte sa puteți fi împuterniciți pentru a-i vana, trebuie sa aveți multa pregătire și echipamentul necesar pentru a nu fi infectați în proces. De asemenea, virusul supraviețuiește dezinfectantului, dar acesta este folosit în continuare, întrucât în combinație cu alte bacterii inofensive, E-47 devine mult mai puternic. Supraviețuiește și climatelor extreme, iar dacă toți cei infectați nu vor fi uciși curând, virusul ne va distruge pe toți!

        Profesorul nu mai vorbi mult timp, întrucât sunase o sonerie, iar fata i se înroșise și ochii îi sclipeau. Toți cei prezenți se ridicară și merseră spre biroul profesorului. Cara se ridica și ea și urmări sumedenia de capete ce se îndrepta spre profesor. Se gândi ca nu aflase prea multe lucruri noi. Știa în mare parte tot ce spusese profesorul, însă nu îi strica putina informație în plus. Observa ca Isabelle se îndrepta direct spre ieșire și nu spre biroul profesorului.

        Își scarpină mana stânga și porni și ea spre profesor. În drumul sau, mai multe persoane deja își terminaseră treaba cu profesorul și se îndreptaseră spre ieșire.

— ...nu se mai pot șterge! Cara îl auzi pe profesor. Se gândi ca probabil cineva îi desenase pe birou sau pe piele. Dar nu se așteptase sa se întâmple ce tocmai se întâmplase.

        Își croi drum prin mica mulțime și îl observa pe profesor cu un aparat asemănător celor care îi imprimaseră codul de bare pe ceafa, doar ca de mărimea unei palme. Cara își atinse instinctiv ceafa și simți un fior rece străbătându-i șira spinării, apoi răspândindu-i-se în tot restul corpului. Mai multe persoane aveau mâinile întinse, iar profesorul le "tatua" pe rand palmele cu un desen al unei palme în flăcări. Cara se crispă și simți ca amețeala o cuprinde. Nu avea nevoie de un alt tatuaj, dar acea repulsie nu era suficienta pentru a o face sa îi fie rău. Se sprijini de biroul profesorului, primind câteva înjurături în barba de la cei pe care îi împinse; apoi își pierdu conștiența.

***

        Cara își deschise încet ochii și primul lucru pe care îl observa fu lumina puternica și sterila a neonului ce îi dădea camerei o atmosfera sumbra, apoi faptul ca o sumedenie de punctulețe mici de pe pielea sa o înțepau puternic, dar le ignora. Inhală puternic, iar mirosul neplăcut de spirt specific unui spital îi invada plămânii. Se grăbi sa expire și își aduna puterea în a se sprijini pe coate. Într-adevăr, era într-o camera de spital, doar ca lângă ea era o mașinărie moderna din care ieșea o casca ce îi era atașată de corp. Simți o durere ascuțită în braț și observa ca o perfuzie îi era atașată. Își trecu privirea peste camera, dar nu observa nicio fereastra, așa cum ar fi sperat.

        Își scoase perfuzia din mana și suspina la durerea ce i-o provoca, apoi își așeza mâinile pe casca și încerca să si-o desprindă, dar îi era imposibil. Casca părea sa fie parte din capul sau, iar Cara se înfioră la acest gând. Abandona încercările nesfârșite de a-si desprinde casca și își lăsă picioarele sa atârne din patul de spital pe care era așezată. Observa ca nu mai purta aceleași haine, ci o roba de spital. Își trecu mana peste materialul neted și ponosit al rochiei și oftă. Profesorul intra în încăpere urmat de o asistentă și amândoi părură surprinși sa o vadă pe Cara conștientă, de parcă s-ar fi așteptat sa nu se mai trezească.

— Ești treaza! exclamă profesorul, aruncându-şi clipboard-ul pe care Cara abia atunci îl observa în brațele asistentei și se apropie cu pași repezi spre patul pe care zacuse ea.

— Ce s-a întâmplat? Cara îi ignora exclamația și își freca tâmplele, dar apoi își dădu seama ca marea parte a capului îi era acoperita de casca.

— Ești în regula? De data aceea, era rândul profesorului sa îi ignore spusele și se apropie încet de ea de parcă îi era frica sa o spargă, asemenea felului în care Lena se apropiase de ea înainte sa meargă la ceremonie. Profesorul îi analiza amănunțit corpul, probabil în căutarea unor posibile răni. Cara nu simțea vreo durere; decât era confuza. Foarte confuză.

— Da, îi răspunse ea.

— Ăsta este un miracol!

        Profesorului nu mai părea sa îi pese de felul în care vorbea, întrucât începuse sa își maseze fruntea înjurând colorat.

— Poate să-mi explice cineva ce se întâmplă?! izbucni Cara. Și poți să-mi scoți chestia asta de pe cap? Profesorul nu ezita și apasa niște butoane, după care îi scoase rapid casca. Cara oftă mulțumită, în timp ce profesorul o privea de parcă era vreo specie rara.

— Te rog sa nu te sperii, începu profesorul.

— Să nu mă sperii? repeta Cara. Am leșinat și m-am trezit într-o camera necunoscuta cu o casca pe cap, care, aparent, nu putea sa iasă! Sunt speriata ca naiba! Cara vorbea foarte repede, întrucât ea așa obișnuia sa vorbească atunci când era foarte speriata. Niciodată nu înjură, decât când era foarte stresata. Se simțea ca un șobolan ghemuit într-un colt, înconjurat de pisici.

— Te rog! Încearcă sa te calmezi! o ruga profesorul. Dacă te agiți, îți poți agrava sănătatea.

        Cara oftă și îl privi pe profesor cum se calmă în mod evident.

— Doar ascultă-mă, îi ceru barbatul, așezându-şi ochelarii.

— Bine, ceda Cara. Vreau sa știu mai întâi de ce am leșinat. Cara își împreună mâinile și observa ca pe palma sa stânga era tatuat acel semn în flăcări. Tresari la gândul la ce îi putuse sa se întâmple cât era inconștientă, dar își ascunse bine agitația și îl privi curioasa pe profesor. Își vedea reflecția în ochelarii lui și încerca să se piardă în ea.

— O sa iti spun, dar promite-mi ca vei fi calma.

— Promit. Cara se gândi ca își respecta promisiunile. De multe ori era aproape de a izbucni în plâns, însă apoi își aminti de promisiunea făcută lui Beatrice. Nu voia sa o dezamăgească; era cel mai mare coșmar al sau de când si-a pierdut părinții.

— Am descoperit ca celulele tale au devenit extrem de regenerative de când ai leșinat, iar corpul tău a supraviețuit cu greu schimbării, dar acum ești bine.

— Și ce înseamnă asta?

— Ca ești imuna virusului E-47.