Zidul

Capitolul XIII

        Mintea Carei era plina de gânduri ce nu îi puteau da pace. Se întreba incontinuu ce voia sa spună asistenta, ce era cu casca aceea, de ce Ava îi spunea profesorului sa facă experimente pe Cara și, mai ales, de ce profesorul o numea Lucille pe Ava.

        Cara ignora șuruburile metalice ce zăceau moarte pe jos și le dădu la o parte cu piciorul, apoi apuca grilajul și îl arunca într-un colt alt încăperii şi privi înăuntrul aerisirii.
       
        Era bezna înăuntru. Chiar mai bezna decât era în salonul în care se aflase mai devreme. Doar un mic petic de lumina era lipit la câțiva metri în fata. Putea fi o aerisire ce ducea afară, sau la o camera luminata. Oricum ar fi fost, Carei nu îi pasa. Putea ieși de acolo cu ușurință după descoperirea aerisirii și era suficient pentru ea. O șansă conta, oricât de mica ar fi fost. Știa ca dacă nu profita de orice ocazie de a scăpa putea regreta mai târziu, când, probabil, profesorul ar fi făcut experimente cumplite pe ea.

        Își alunga gândurile rele din cap cu o clatinare scurta, de parcă ele ar fi putut ieși pe urechile sale; dar dispăruseră oricum. După ce își îndepărta sumedenia de șuvițe ce îi acopereau fața, Cara se lăsă să cadă pe jos și se târî înăuntrul aerisirii.

        Metalul ce o căptușea era rece ca gheata și trimitea fiori glaciari pe pielea Carei odată cu contactul lor. Scăpa un suspin și își continua drumul. Coatele o înțepau de la atâta târât, dar își ignora toate neplăcerile și își continua drumul. Nu se putea plânge; cel puțin avea o șansă.

        Odată ajunsă în dreptul peticului de lumina, Cara observa ca aerisirea respectiva ducea la o camera asemănătoare cu cea în care zacuse ea, în afara faptului ca într-un capăt al încăperii se afla un birou alb imaculat. Lumina era perturbată ocazional de o silueta ce se mișca de colo-colo de-a lungul încăperii. Cara observa ca toată camera era luminata de un bec chior ce trimitea raze sterile pe îmbrăcămintea alba a persoanei din încăpere. Când dădu o alta tura a camerei, Cara o recunoscu.

        Era asistenta.

        Își ținea bărbia cu mana ca și cum se gândea la ceva, iar ochii îi erau umflați și roșii. Plânsese? Dar de ce?

        După ce Cara o mai privi câteva secunde, asistenta se opri și lua câteva hârtii de pe birou, apoi pleca furtunos din camera, trântind puternic ușa în urma sa. Cara observa ca ușa era de asemenea alba.

        Dedesubtul grilajului erau alte patru șuruburi întinse pe jos. Și acel grilaj fusese deschis înainte. Cara era aproape sigura ca cineva fusese în aceeași situație cu ea. Oricine ar fi fost, Cara spera ca îl sau o putea găsi, sau cel puțin sa afle dacă mai trăia. Dar dacă nu mai reușise sa iasă? Dacă rămăsese acolo și fusese cobai pentru tot restul vieții? Sau poate încă era în viața și cobai.

        Cara abandona subiectul și împinse grilajul cu mâinile, făcându-l sa cada pe partea cealaltă, apoi se tara prin el, ieșind sau intrând în camera. Era la fel cum o văzuse înăuntrul aerisirii, cu excepția faptului ca înăuntru mirosea a spirt și a nou. Se înfioră când realiza ce însemna combinația de scaun cu casca și birou. Camera de experimente.

        Dar mai mulți fiori de gheata îi circulau prin măduva spinării ca niște gheare ce o prindeau de peste tot când văzu un fel de minifrigider pe care scria Probe și panoul de deasupra sa cu poze ale unor persoane. Se apropie încet de ele și studie atent panoul. Pozele nu aveau nume, dar toate persoanele i se păreau cunoscute, chiar dacă nu le mai văzuse niciodată în toată viața sa. Numai disperarea aceea din ochii lor și dorința de evadare îi stârnea acel sentiment...

        Dar apoi își văzu propria poza. Stătea întinsă pe patul în care se trezise cu casca pe cap, numeroase fire atașate de mașinăria cu casca ieșindu-i din piele. Apoi realiza de ce o înțepau acele puncte. Iar după, smulse pionezele ce susțineau poza și o lua în mana. Studiind-o mai îndeaproape, observa ca în unele fire era un lichid roșu aprins ce părea sa circule pana în mașinărie, iar în celelalte fire care ieșeau din partea opusa a mașinării era același lichid ce circula în partea opusa. Era sânge. Cara se înfioră. Îi făceau dializa? Dar nu avea niciun sens! Observa în lumina slaba ce venea din spatele sau ca pe partea cealaltă a imaginii era scris ceva. O întoarse în graba, aproape scăpând-o și citi ce scria pe ea. Cara-Kaitlyn Anderson. Imuna virusului. Sânge studiat. Nu mai citi și restul. Stomacul deja i se întoarse pe dos. Îi studiau sângele iar apoi i-l băgau înapoi? Cara aproape ca leșină. Oamenii aceia erau bolnavi și trebuia sa iasă de acolo urgent. Doar gândul ca acele ace erau în venele sale și îi luau sângele, apoi îl analizau, iar la final i-l dădeau înapoi o făcea să vrea să se dea cu capul de toți pereții. Cine știa de câte ori repetaseră acea procedura bolnava cât fusese inconștientă?

        Cara privi scaunul cu mașinăria din spatele sau și aproape ca vru sa își ia câmpii. Deja gâfâia fără sa realizeze, iar lacrimile aproape ca dădeau năvală afară. Își culese lacrimile apoi deschise ușa minifrigiderului. Nu mai avea așteptări. Ce putea sa se afle într-un minifrigider pe care scria Probe și deasupra căruia se afla un panou cu poze bolnave?

        Eprubete.

        Toate grupele de sânge și toate soiurile de substanțe multicolore se aflau pe rafturile dinăuntru. Cara simți ca stomacul sau îi ieșea pe gura așa ca închise uşița și își înghiți suspinul, icnind în schimb.

        Înainte sa plece, o fata cunoscuta de pe una dintre pozele prinse în panou îi atrase atenția. Era o fata blonda, ce nu părea sa fie mai mare decât Cara decât cu cel mult un an. Deși nu își putea închipui de cine îi aducea aminte, o abandona și ieși din camera, împreună cu poza sa în mână. Oameni bolnavi, gândi ea, închizând ușa cu grija în urma sa.

        De ce făceau asta? Ce motive puteau sa aibă pentru a face acele lucruri oribile? Cara nu credea ca ar fi putut exista vreun motiv pentru a face așa ceva. Orice motiv. Orice fel de motiv. Ceea ce făceau oamenii aceia era pur și simplu bolnav. Și pentru ce? Oare pentru vindecarea virusului? Dacă era așa, nu prea merita. Torturau oameni pentru o societate distrusa, aproape dispărută complet. Și în plus, cei deja Infectați de virus, așa-zişii zombi, nu mai aveau cum sa se vindece, chiar dacă s-ar fi găsit un leac. Un leac ce părea imposibil de găsit. Cara se gândi pentru prima data la viitor. Lumea chiar urma sa se sfârșească în curând. Ce rost mai avea? Putea la fel de bine sa se dea batuta și, poate, sa găsească un leac, oricât ar fi indurat, sau sa aștepte doar ca Infectații sa preia controlul. Chiar dacă ea era imuna virusului, putea la fel de ușor sa moara.

        Dar dorința de a fugi îi reveni când profesorul se ivi după un colt împreună cu asistenta, amândoi oprindu-se la zărirea Carei, cu fețele crispate. Profesorul era roșu de furie, iar asistenta era doar uimita. Amândoi priviră pentru o secunda poza din mana Carei, iar când profesorul făcu un pas în fata, Cara o zbughi în direcția opusa, fără sa îi mai pese unde nimerea.