Zidul

Capitolul XXV

        Beatrice dispăruse.

        Allen dispăruse.

        Isabelle murise.

        Lena era deprimata.

        Alex era prea serios.

        Cara era speriata.

        După întâlnirea tulburătoare cu Infectații aceia, Cara a găsit-o pe Lena aproape moarta de frig înăuntrul unui lac înghețat și fusese destul pentru ea. Dar după ce Allen dispăruse, ea si-a dat seama ca ceva era în neregula, ținând cont de faptul ca și Beatrice dispăruse cu câteva ore în urma. Adică mult mai în neregula, deoarece dispariția unei singure persoane — mai ales când aceea este prietena cea mai buna a Carei — este suficient de în neregula pentru a fi investigată de politie. Dar ce politie? Nu existau nici măcar autorități. Decât înăuntrul Zidului, însă autoritățile de acolo erau suficient de nepăsătoare pentru a lăsa o persoana sa dispară chiar și pentru totdeauna; poate chiar sa moara. Oare cine îi conducea pe oamenii aia? Oare era doamna primar? Dar dacă ea conducea totul, de ce nu era numita președinte?

        Își îndepărtă una dintre multele șuvițe rebele ce îi împânzeau fața pe după ureche. Își dorea sa își fi luat un elastic la ea; știa ca fusese o idee proasta când fusese de acord cu ideea Lenei de a-şi lăsa parul liber. Dar aceea era cea mai neimportanta problema pe care o avea.

        Oftând, se îndrepta de spate și fu prima care pași în fața cocioabei lângă care se aflau. Băieții începuseră deja sa cerceteze în jur copacii și, probabil, sa vadă dacă exista vreo urma de Infectați, iar Lena rămăsese în aceeași poziție și se uita în depărtare, cu o privire indescifrabilă. Cara cu greu își putea imagina ce amalgam de gânduri îi măcina mintea Lenei, dar oricât de rele ar fi fost, ea știa ca trebuia sa o lase singura. Avea încredere ca Lena se va vindeca singura și ca era suficient de puternica pentru a face asta. Cara probabil doar ar înrăutăți situația.

        Privind confuza construcția din lemn șubred din fața sa, Cara se întreba ce urma sa facă în continuare. Nu voia, oarecum, să intre singura, dar voia sa o exploreze în întregime. Poate după un somn bun, căci după toate cele întâmplate își dorea numai sa scape în mintea sa și sa zboare prin visuri nu prea lucide. Dar oare era sigur sa fie singura cu propria-i minte?

— Cred ca este sigur.

        Care își întoarse capul și îl văzu pe Alex stând cu fața către Mark, care avea o expresie posacă pe față. Probabil se simțea îngrozitor după moartea lui Isabelle. Poate, măcar, se simțea puțin mai bine decât Lena.

— Ar trebui sa ne grăbim, îi răspunse el lui Alex, trebuie sa avem timp sa ne trezim pana în ora trei.

        Alex doar încuviință din cap. Ei doi pașiră către cocioaba, iar Cara se întoarse spre dreapta, acolo unde se afla Lena. Spre deosebire de poziția în care se afla cu câteva secunde în urma, Lena își purta uzuala masca impasibilă și își încrucișase mâinile. Vântul îi sufla încet pletele, care între timp i se ondulasera sălbatic pe spate. Probabil ca ducea o bătălie interioara...

— Ar trebui sa intram, îi zise Cara.

        Lena se întoarse spre ea și Cara observa ca ochii îi erau sprijiniți de cearcăne uriașe. Dar nu trecuse prea mult timp de când Lena nu mai dormise...

— Haide. Lena se apropie de Cara și amândouă tăcură pentru următoarele câteva secunde în care parcurseră drumul către ușa mucegăită a cocioabei.

***

        Noaptea a fost scurta. Cel puțin, ce mai rămăsese din ea. Se înțeleseseră toți ca cineva sa stea de paza, însă pana la urma au adormit toți. Era și de așteptat; cele câteva ore petrecute treji fuseseră mai mult decât câteva zile fără somn pentru ei. Cel puțin, așa era pentru Cara și, probabil, Alex. Ei doi au avut multe aventuri împreună; dacă se puteau numi așa.